Preview. Incidentul din 104

Gata. S-a încheiat şi Eurovisionul. Pot să spun că am văzut o ediţie cam oligofrenă dacă e să ne gîndim la numerele celor din Spania în primul rînd, dar nici cei din Bosnia&Herzegovina nu s-au lăsat mai prejos. Apoi au mai fost unii care au apărut îmbrăcaţi în piraţi, la care colegul meu Andrei se întreba, just: „Dar ăştia nu ştiu că ora de culcare a copiilor a trecut de mult?” (cred că era Letonia ... Lituania ... nu ştiu, că după nume mereu le confund).

Dar să lăsăm Eurovisionul că avem altele mai importante. Oricum, m-am uitat doar pentru că Andrei şi Robert s-au uitat şi, de fapt în primul rînd, doar pentru că mă dureau picioarele după Noaptea Albă a Galeriilor şi parada gay. Da, am fost la amîndouă, dar am să povestesc ceva mai tîrziu. La o noapte albită cu artă am mai fost, anul trecut, cînd am impresia că a avut loc prima ediţie. La o paradă gay nu, niciodată. Am avut norocsă nu pornească ploaia, să nu dea nimeni cu pietre, astfel că am ajuns acasă uscată, teafără şi ... deshidratată. Făcusem prostia să nu-mi iau o sticlă de apă la mine, iar din spatele Bibliotecii Naţionale care va fi pînă la Casa Poporului, spre staţia de metrou Izvor, m-a cam bătut soarele.

Oricum, am ceva să vă povestesc cu adevărat. Ca să ajung la locul de unde a pornit parada, trebuia să iau autobuzul 104 de la Unirii. Urc în autobuz, întreb un nene unde e intersecţia cu Nerva Traian, zice că a treia sau a patra staţie. Buuuun.
Pe drum mă tot uit pe geam, văd poliţişti şi jandarmi peste tot, zic că e bine. Apoi îl sun pe Vlad de la foto. Îl întreb unde sînt, că eu nu prea ştiu exact unde să vin, aflu şi spun că-s pe drum şi ajung imediat. Vlad îmi zice că se pleacă pe la 5 jumate, eu zic că pe internet am văzut că la 5 şi-un sfert. Ok.
Autobuzul se apropie de Bibliotecă. Eu mă tot uit pe geam, văd multe maşini mari de jandarmi, deci e bine. Trebuie să cobor. Nenea pe care-l întrebasem a cîta staţie e începuse să-şi facă cruci deja de pe la magazinul Unirea. Văzîndu-mă că mă uit după locul unde trebuia să ajung, începe să spună în stînga şi în dreapta, indignat: „Uite-o, e lesbiancă! Acolo merge!”.
Nu am putut să-l ignor. L-am întrebat „Dar ce v-am făcut, v-am dat cumva în cap?”. Cei din jur nu ziceau nimic. I-am zis „N-are importanţă ce sînt, dar sînt jurnalistă. Uitaţi” şi am scos legitimaţia să i-o arăt. Din momentul în care am început să-i vorbesc, omul îşi ferea privirea constant. Acelaşi om care cu nici cinci minute mai devreme îmi dăduse frumos indicaţii unde trebuie să cobor. În cele din urmă a aruncat o privire abia-abia la legitimaţia mea, dar nu cred că a văzut ceva. O tînără din faţa mea a zis „Lăsaţi-i, doamnă (hihi, sînt deja o respectabilă), că nu au de lucru”.
Nu trag nici o concluzie. Deocamdată raportez de la locul muncii. Însă dacă ajungeţi la o concluzie despre incidentul din 104, poate îmi spuneţi şi mie.

Restul, în curînd. Sper şi cu foto.

studentfest – sacul meu cu alune. Cum am inspirat şi am expirat la Cărtureşti

studentfest 2008 – două zile pentru mine. Dar ţinând cont că nu am mai fost de acum trei ani, adică dinainte de a veni în Bucureşti, cele două zile m-au încărcat suficient. Acum trei ani a fost Ţupa şi am chefuit în Librăria Humanitas Joc Secund. Vă vine sau nu să credeţi, chiar aşa se întîmpla: vin şi dans în mijlocul celei de-a doua săli, printre cărţi. Vasile Leac ne tot hărţuia cu o carte pe care o purta deschisă de colo-colo, ca să discute şi să analizeze. Cu mine şi cu Alex Potcoavă, din câte ţin eu minte, nu i-a mers, dar l-a prins pe Tudor Creţu pe terasă. Amândoi la fel de sub efectul vinului, cred că s-au înţeles până la urmă.

Dar nu despre studenfestul de acum trei ani voiam să vorbesc. De fapt nici nu mă miră că ies amintirile din capul meu ca nişte veveriţe din copaci după ce cineva le-a deşertat printre trunchiuri un sac de alune. Cam aşa a fost călătoria asta la Timişoara pentru mine: ca un sac de alune pentru o veveriţă. Dar despre mine şi Timişoara, mai tîrziu.

Vineri am ajuns de dimineaţă, după un drum la cuşetă pe care cei de la OSUT, care organizează festivalul, au fost drăguţi să mi-l deconteze. Aşa că, după ce am dormit în vibraţiile roţilor de tren, abia aşteptam să îi văd pe Miruna Vlada, Octavian Soviany şi cine mai urma să fie la dezbaterea condusă de el la Cărtureşti. A fost o mână de oameni, suficienţi pentru ora aia, adică 11.00 dimineaţa. Iar dezbaterea a mers exact aşa cum a şi început-o Soviany, adică relaxată, caldă, plină de poveşti pe care mulţi nu le ştiam, dar şi de câteva punctări foarte bune.

Octavian Soviany la Cărtureşti

Soviany ne-a spus, uşor zîmbitor pe sub mustaţă, aşa cum îl ştim, că de fiecare dată cînd trebuie să conducă o dezbatere se gîndeşte atîta la ce o să spună încît, o dată ajuns acolo, uită tot. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că doar politicienii vin cu discursul gata pregătit de acasă, ba chiar şi scris de alţii.
Pînă la urmă, el s-a legat de chiar tema studentfestului de anul ăsta: inspiră-expiră, foarte uşor aplicabilă la literatura actuală. Pentru că, aşa cum zicea şi domnul Soviany, literatura inspirată ajunge foarte uşor expirată. Nimic de mirare, dacă ne gîndim la ritmul infernal care scoate mereu ceva din uz şi propune o nouă găselniţă. Din fericire, în literatură nu se duc toate pe apa sîmbetei.

Alexandru Muşina combătea de lângă tinerele de la cenaclul Pavel Dan

La dezbatere a fost şi Alexandru Muşina, pe care l-am auzit mai tîrziu într-un recital de poezie în vechea sală de discotecă a Casei Stundeţilor. Unde, din fericire, s-a putut fuma.
Recitalul a fost chiar bun, pentru că Muşina ştie să facă pe performerul, iar cu poeziile lui de printre (sau după) blocuri m-am obişnuit după cîteva textele şi am început să le simt feelingul.
Revenind la Cărtureşti, acolo Soviany şi cu el, după o trece în revista a celor mai recente generaţii din literatura română (de la 60işti încoace, parcă), şi-au amintit nume de poeţi admiraţi de toţi pe cînd erau ei studenţi. De majoritatea nimeni nu ştie nimic astăzi. Ar fi ca un posibil avertisment pentru noi: să nu devenim prea admiraţi şi prea repede că s-ar putea să ne strice la tonus.

Alt avertisment bine împachetat de Muşina a fost să fim atenţi să nu cumva să descoperim coada la mătură. Zicea el că noile mijloace de comunicare, cum ar fi telefonul mobil, ar putea aduce lucruri noi în poezie ca realitate inexistentă pînă recent. Ei, aici mă amuz puţin pentr că domnul Muşina era să descopere coada la mătură: Mugur Grosu are deja un volum de poezie, „ei respiră şi fac dragoste ca fluturii”, apărut la Vinea, unde a adunat sms-uri de la prieteni, de la el însuşi, de la iubită şi admiratoare. S-ar putea întreba unde-i aici poezia, iar eu aş zice în decupaj. Asta însă e o altă temă de dezbatere.
Pînă la urmă ne-am gîndit că noul val de inspiraţie înainte de expiraţie ar putea veni din zona performance-ului. Muşina a obiectat, pentru că performance-ul e un act de moment, perisabil, iar textul poetic nu e. Ar fi de obiectat şi aici, dar cu altă ocazie.

Cea mai frumoasă fotografiei pe care i-am făcut-o Mirunei la Cărtureşti

Oricum, aşa cum zicea Alexandru Muşina, ce să mai faci după revista Pula a lui Gherasim Luca, Paul Păun, Aurel Baranga şi Perahim, care s-au fotografiat cu instrumentele expuse pe copertă? Ei, exemplul acesta a stîrnit şi hohotele de rîs cele mai puternice prin sală şi nu din cauză că s-ar fi gîndit cineva la respectiva copertă. Ci pentru că Muşina ne-a povestit cum cei patru i-au trimis revista lui Iorga cu textul „Ai? N-ai!”. La cei 60 de ani ai săi, poate şi cumva frustrat, Iorga a reacţionat prompt. Cei patru poznaşi au făcut şi închisoare, arestaţi în 33 pentru că-i trimiseră Pula lui Iorga.

Se pare că deja meditam la poezia inspirată-expirată

Pentru că mor de somn, după cum se vede şi în fotografie, am să mă opresc aici astăzi cu studentfestul. Revin. Sper eu că mîine.

HIM feat. The Rasmus - Apocalyptica bittersweet

Am lipsit de aici. Cam o lună. Nu-i nimic, toate trec. Chiar şi absenţa. Aşa că o să revin pe bune, în curînd. Deocamdată mi-am amintit de oameni care sînt în mine. Pur şi simplu în noaptea asta s-au trezit şi mi-au dansat prin vene.
De când am revenit la mine, mă înţeleg mai bine cu ei toţi. Şi ei cu mine.
Deci, dansaţi omuleţii mei, dansaţi!

Masaj anticelulitic cu întrebări

Mi-am început ziua devreme de tot. Dar nu asta-i important şi nici faptul că m-a luat o criză mititică de gastrită, ci că am avut două discuţii pe mess, cu Teo şi cu Sorin Horotan, care mi-au turat motoraşele. Nu ştiu dacă au funcţionat la fel cele două discuţii şi pentru ei doi sau li s-au părut mai degrabă inutile şi nici nu-s sigură dacă n-am reuşit să dau impresia doar de haos şi confuzie. Tot ce se poate.
Pentru mine însă discuţiile astea înseamnă şi a-mi testa propriile limite (mi-e mai la îndemînă decît să fac alpinism, so to say). Cînd discuţia merge în contradictoriu pe muchie, cînd muchia devine din ce în ce mai ascuţită şi chiar intră în trepidaţii, de pare gata să ne taie în bucăţele şi pe mine, şi pe celălalt, atunci cred că avem şansele cele mai mari să trecem dincolo de proprii parametri. Discuţia devine experienţă şi atunci fiecare dintre noi venim cu cele mai tari argumente, fie logice, raţionale, fie afective, intuitive.
Da, bineînţeles, nici unul dintre noi nu se va lăsa pătruns pe loc de argumentele tari ale celuilalt. Prima reacţie e automat de respingere, de apărare, e normal să fie aşa. Instinctul de autoconservare iese la înaintare şi ne apără mintea gata să fie invadată de altceva decît am reuşit să acceptăm pînă acum. Mai tîrziu însă instictele se retrag în matca lor şi atunci ne rămîne deschisă calea spre celălalt.
Pînă la urmă, nu se spune că oamenii se cunosc cu adevărat în situaţiile de criză? Iar o discuţie în contradictoriu are puterea de a provoca o minicriză la nivel de gîndire.

Cu motoraşele turate de azi dimineaţă (chiar dacă între timp am şi dormit, iar acum am băgat Tricky şi mă pregătesc pentru lectură), am găsit cîteva întrebări pe care vreau să vi le pun şi vouă. Adică oricui trece pe aici.

1. De unde încep să funcţioneze discuţiile ca experienţe personale asumate şi nu doar socializare necesară?
2. Poveştile personale ale fiecăruia funcţionează ca un transfer de viaţă (de gînd, de emoţie şi chiar de energie vitală) către cel căruia i le spunem sau sînt în primul rînd reafirmări ale propriei existenţe?
3. Avem cu adevărat o coardă altruistă sau totul e doar parte dintr-un mecanism de autoconservare prin conservarea „haitei”?

Sigur că n-o să descoperim acum Marele Adevăr, dar un mic exerciţiu de argumentare ar putea să funcţioneze ca un masaj anticelulitic pe creier.

Dimensiunea razna 1. Pauză de respiraţie

Înainte să intru cu Hunter S. Thompson în capul lui de jurnalist drogat călare pe Visul American, înainte să dau cu aspiratorul şi să mă dedau la delicioase lupte în Heroes 3, trebuie să eliberez pornirea filosofică care mă răsuceşte pe degete încă de azi dimineaţă. Dimineaţă devreme, cu soare ieşit dintr-un cer gri ca un paravan de oţel, după o noapte de vagabondat ca o pisică amatoare de Bailey’s, de beaturi ştergătoare de creier, de oboseală şi de dincolo de limită.
Care limită? Cred că am vorbit mai bine despre asta într-un text din volumul „Sora de război” pe care sper să-l văd publicat curînd. (Cel puţin de la cine conta foarte mult am primit nu doar ok-ul, ci şi confirmarea că e un volum bun. Am primit confirmarea paternă necesară.)

limita


cînd ajungi să auzi reproşuri gen
nu ai spus-o destul de delicat că nu ţi-o mai poţi trage cu mine
atunci ştii că ai trecut din nou limita

bărbaţii cu care m-am culcat
absolut întîmplător
mi-au crescut fanteziile ceva vreme
pînă am uitat şi de ce şi cum

bărbaţii cu care m-am culcat
din cauză că treceau prin noi tentacule de aer fierbinte
pînă nu mai aveam nevoie decît de o singură respiraţie
aromată şi rece
aceştia mă puneau la locul meu
de „prea mică” „prea aşa” „prea altcumva”
cu toate că i-am admirat chiar şi cînd mă masturbam
atîta doar că au început să nu mă mai primească la bere
şi am ştiut
în grimasele lor se putea citi viitorul
(pentru astfel de riduri am auzit că nu există remediu)

cînd eram copil ceream să fiu îmbrăcată în rochiţă
tot timpul
pentru că atunci cînd deschideam gura
ieşeam băiat
mai tîrziu am plîns într-o curte de prin vecini
ne jucam de-a hoţii pe mine m-au prins
nu ştiu de ce m-am lăsat legată
de ce jocul nu mai era deloc amuzant deşi băieţii rîdeau

în liceu
rînjeau pe ascuns pentru că dădeam mîna cu ei
chiar şi cînd purtam fustiţă doar cît să-mi acopere fesele

bărbaţii cu care m-am culcat
pur şi simplu
de parcă orgasmul ar fi fost un gest suficient de prietenie
iar restul „just a good fuck”
au scîncit au rînjit
i-am infectat


limita la care mintea şi sexul se dilată împreună
cade din nou
chiar cînd cred că nu se va mai întîmpla nimic

Această limită. Care-i mai mult decît pare la prima vedere.
Revenind la pornirea filosofică pe care o simt cum mă rîcîie de azi dimineaţă, iar acum o dată cu Joga –Bjork o pot înfrunta, trebuie să-mi afişez descoperirea. Am descoperit că sîntem fiinţe tentaculare.
Da, tentaculare după modelul Marelui Oraş Mondial care ne-a creat. Pentru că el este Monstrul Tentacular Suprem, el ne mişcă organele în ordinea dictată de atomii lui invadatori, el ni se infiltrează în vise, ne ordonează dorinţele astfel încît să avem nevoie din ce în ce mai mult de tentaculele lui. Acelea care trec prin noi vampiric şi ne cer totul.
Fiinţe tentaculare. Fiecare dintre noi se mîndreşte fără să ştie cu tentaculele lui grăsuţe şi aparent invizibile. Iar tentaculele acestea în loc să ne conecteze, ne imbolizează şi ne transformă în propriile noastre capcane.
Am putea să ne tăiem tentaculele şi să le lăsăm să crească libere. Să nu fie sudate de nimic. Să ne contecteze în loc să ne facă rigizi şi dependenţi.
Sînt o caracatiţă care caută să vă atingă. Uneori tentaculele mele libere sînt prea moi şi nu pot face legătura. Dar tot un fel de legătură e şi atunci: una suspendată.
Iar din textul ăsta dement pe care l-am scris după o noapte de vagabondaj şi cu „Scîrbe şi spaime în Las Vegas” proaspăt în minte nu-i nimic care trebuie înţeles. Poate doar poemul. Poate doar pauzele de respiraţie.

Mă amuză prea tare ca să nu linkuiesc

Ştiu, ştiu, e o prostie şi-o să rîdeţi de mine. La drept vorbind, acum rîd eu singură de mine. Pentru că am primit prima promisiune de bătaie ca o mămăiţă ce sînt care va citi poezii patriotico-presare (sper că am citat corect, că mi se încîlcesc degetele pe tastatură în încercarea de a reda vorbele unui anumit personaj de blog) în club A.
Unde m-am băgat de mi s-a promis prima bătaie din motive internautice? Pe blogul lui zully mustafa. Căreia puţin îmi pasă că-i fac reclamă (că doar nu i-oi spori averea cu asta ca să-mi fie ciudă că se duce ea în Caraibe şi eu nu). Citiţi pînă la capăt, dacă vreţi să vă amuzaţi (numai în caz de plictiseală extremă, de-aia cu care îmi place mie să mă autotorturez din cînd în cînd).
Gata, am intrat în rîndul lumii internautice. Concluzia? Eu şi spiritul meu ăla civic crescut ca o malformaţie ... Adică nu m-am putut abţine să combat bunul obicei românesco-balcanic de a spune "x-ulescu (în cazul ăsta Cezar Paul Bădescu) a scris la comandă" atunci cînd eşti criticat ca autor. De cărţi publicate, vorba lui Cosmin (că-i prea plină de haz).

UPDATE: Îmi zice zully mustafa, în concluzie: "tu chiar crezi că-şi bate cineva capul cu tine, mă?". Na, că nu m-am mulţumit şi eu să merg pînă la piaţă, mi-a trebuit bloguiala. :))))))))

Şi ca bonus: una dintre poeziile cu care voi avea obrăznicia să tulbur liniştea celor ce vor veni marţi în club A. Adică marţia asta, de la ora 18.30, în festivalul Primăvara Poeţilor, unde ne adună Miruna Vlada pe mai mulţi (dintre care cel mai mult o să mă bucur să-l văd pe Mugur Grosu, că-i scump la vedere) ca să vorbim despre proiectele culturale underground pe care le-am făcut şi epuizat sau nu (cum sună "proiecte culturale underground", mai că adorm cu capul pe tastatură cînd aud, că şi-aşa iarăşi e atît de tîrziu de-mi sar ochii din orbite).
Deci, o poezie dedicată Bucureştiului, Timişoarei şi oraşului dinăuntru. În timp ce ascult Enjoy the silence - Depeche Mode (la fix).

totul în exces

dintr-un exces de tandreţe
aş fi mîngîiat braţul tinerei femei
care se sprijinea de bară lîngă mine

aş fi speriat-o pentru că în metrou
gestul acesta n-ar putea arăta decît
ca o agresiune sexuală
atît de puternică încît să ridice capetele
unui întreg rînd de călători adormiţi aşa ca mine
cînd ochii nu-mi pot sta locului
din cauza micilor curbe

în cutiuţa sufocantă ochii se închid imediat
de prea mult zgomot care nu te priveşte
ţi-ai putea lăsa capul pe spatele cuiva
dintr-un exces de tandreţe
apărut cumva o dată cu zgîrciurile din stomac


totul în exces
transpiraţia cînd respiri aer de conductă
de fapt prin capete trece deja cîte o ţeavă
o grămadă de scaune presează o grămadă de cutii toracice
parţial dezbrăcate
cîte un accident pune zilnic capăt drumului
dar noi nici nu ştim
ne facem frumos paşii spre casă
cu cioburi din propriile oase plutindu-ne prin ochi
ca prin nişte acvarii

dacă voi simţi accidentul pe viu
am să caut
în liniştea de o secundă
un braţ excesiv de aproape pe care să-l mîngîi

Recuperări. De ce vreau să merg la Istanbul

După un weekend de anestezie totală, trec la recuperări. Am dormit patru ore azi după-amiază, aşa că ar fi cazul să pot intra în cele trei cărţi care stau pregătite pe masa mare, veche şi uzată din noua cameră luată cu chirie.
Acum cîteva nopţi nu m-am ţinut de cuvînt. Îi spusesem lui Teo că mă aşteaptă patru bărbaţi, dintre care unul cercetător (Fritjof Capra – recomandat chiar de ea), altul revoluţionar (Che Guevara), un al treilea specialist în droguri (Hunter S. Thompson) şi ultimul preferatul meu (Chuck Palahniuk). Ei, pînă la urmă am amăgit-o şi pe ea, şi pe cei patru care încă stau şi se macină pentru că vor toţi atenţia mea.
Voi trece mai tîrziu şi pe la ei, ba chiar am să le dedic bună parte din noaptea asta (cel mai probabil unuia care va fi norocosul pentru azi), dar deocamdată trebuie să recuperez. Mi-am început anul cu o carte care are toate şansele să se facă vinovată de prima mea ieşire în străinătate după patru ani – „Bastarda Istanbulului” de Elif Shafak.

Am lăudat-o pe la toţi prietenii şi pînă acum s-ar putea să o fi citit deja Diana Iepure, la care a rămas într-o sacoşă plină de cărţi după recenta mea mutare. (Ceea ce-mi aminteşte – trebuie să-mi aduc hoinarele acasă şi să le pun în raftul pe jumătate gol acum şi plin de praf. Promit să fac curat în cameră mîine).
O aveam cu mine în concediul de două săptămîni din iarna asta, un adevărat răsfăţ. Însă acasă citisem „Măştile” de Fumiko Enchi, altă carte despre care ar fi multe de spus. La romanul turcoaicei însă am ajuns doar cînd eram pe tren dinspre Caransebeş spre Bucureşti, la cîteva zile după revelion. Cu toată toropeala plăcută care m-a prins în timp ce treceam printre munţi, furată de peisajul alb învăluitor hipnotic de afară, unde din cînd în cînd vedeam oameni cu sănii ieşiţi pe cîte o costişă, am reuşit să citesc vreo 100 de pagini. Peisajul de iarnă reuşise să mă adoarmă la un moment dat, dar cînd s-a lăsat întunericul n-am mai avut nimic care să mă distragă şi am rămas în Istanbul, cu mici escapade în America, la San Francisco.

Ca să înţelegeţi ce efecte a avut cartea asupra mea, încă am personajele în minte acum, după două luni. Ba chiar îmi amintesc numele lor: Zeliha, Asya, Armanoush, Cevrie, Gülsüm. Şi chiar numele unui tînăr armean cu care Armanoush se conversează de vreo două ori pe un forum de pe internet: Baron Bagdassarian. Să fie sonoritatea aceasta asiatică foarte plăcută care să fi ajutat memoria mea atît de slabă cînd vine vorba de nume? Sau pur şi simplu faptul că scriitoarea şi-a făcut personajele atît de vii încît parcă le-aş fi cunoscut cu adevărat, în carne şi oase?

În orice caz, Asya şi Armanoush mi-au rămas în minte ca nişte cunoştinţe foarte dragi din trecut. Prima, fiica bastardă a Zelihăi, care atunci cînd a născut-o şi-a conservat definitiv statutul de rebelă acceptată a familiei cu o străbunică, o bunică, cinci mătuşi şi o nepoată. A doua, fiica disputată de două familii: mama americancă pe de o parte, recăsătorită cu nimeni altul decît singurul personaj masculin al familiei cu atîtea femei, şi familia armeană a tatălui ei. Cu ele două m-am plimbat şi eu prin Istanbulul fascinant, oraş cu o populaţie mai mare decît jumătate dintre cei ce trăiesc în ţara asta. Împreună cu ele mi-am zis că trebuie să ajung în singurul oraş din lume (din cîte ştiu eu) care stă pe două continente.
Uite, chiar şi Istanbulul mi-a rămas în minte ca un personaj. Îmi amintesc Cafeneaua Kundera, cu grupul acela de artişti care mai rataţi, care mai blazaţi, refractarii unei ţări care a ars cîteva etape cît ai pocni din degete, trecînd de la statutul de imperiu medieval direct la pretenţia de a deveni un stat modern. Îmi amintesc de străzile alea înnebunitor de aglomerate (şi cred că Bucureştiul aici e doar un puşti mucos cu pretenţii), unde dricul care-l duce la cimitir pe unicul bărbat al familiei de turcoaice merge în spatele unei maşini cu suporteri zgomotoşi şi zănatici ai unei echipe de fotbal. Îmi amintesc de vaporaşul cu care Asya şi Armanoush se plimbau în Bosfor şi de pescăruşii care prindeau din zbor mîncarea ce le era aruncată. Sau de bazarul de unde mătuşa Zeliha, mergînd spre cabinetul ginecologului să facă avort (pe care nu l-a mai făcut, din fericire, altfel n-am mai fi avut-o pe Asya şi nici cartea asta), a cumpărat încă un set de ceşti de ceai.

Aici trebuie să mă opresc pentru că mi-am amintit ceva. Acum aproape două săptămîni, cînd eram cu Teo în Salzburg Cafe, ea şi-a luat un ceai pe care l-a primit într-o ceaşcă mare de sticlă. Uitîndu-mă la ceaşca aia imediat mi-au venit în minte seturile de ceai ale mătuşii Zeliha, ceştile care crăpau periodic la masă, semn de deochi, ceea ce însemna că străbunica trebuia să facă ritualul pentru alungarea răului din casă.

Poate că toate astea sună ca un amalgam haotic şi de nedescris şi chiar mă întreb dacă Istanbului nu-ţi dă, la prima vedere, senzaţia asta. Sper să am ocazia să-mi verific presupunerea asta la toamnă, cînd poate voi ajunge în oraşul de pe două continente.
Totuşi, Elif Shafak face ca toate acestea să te prindă în vîrtejul lor exact aşa cum te răsuceşte viaţa pînă nu mai înţelegi nimic, pentru ca în momentul următor să ţi se clarifice totul.
Cînd am început să citesc cartea asta, prima senzaţie a fost de stil luxuriant, ca modelele de pe un covor persan. Şi exact ca în cazul unui covor persan, stilul în care scrie Elif Shafak ameţeşte, hipnotizează, pentru ca după vreo 20 de pagini să-ţi dai seama că ea construieşte cu o rară precizie. Fiecare dintre întorsăturile care te introduc în familia cu atîtea femei sau peste ocean, în familia armenilor surghiuniţi, apoi în Istanbulul de astăzi şi în cele din urmă în istorie îşi are locul ei bine gîndit. Ajungi să vezi şi să înţelegi întreg tabloul, fără să pierzi din vedere detaliile.

Şi mai e ceva. Am remarcat la cei doi scriitori turci pe care-i ştiu, Elif Shafak şi Orhan Pamuk (care au în comun şi faptul de a fi vorbit despre genocidul armenilor), aceeaşi combinaţie de oriental şi occidental. În ceea ce o priveşte pe Elif, limbajul ei e occidental, dar construcţia e orientală. Şi amestecul acesta e absolut fascinant. Amîndoi scriu exact la fel cum e şi Turcia contemporană: nouă şi veche, tradiţională şi în acelaşi timp deschisă spre Occident.

Despre genocidul armenilor Elif a ales să vorbească într-un mod cu adevărat inteligent. Pune totul pe seama unuia dintre cei doi djini ai mătuşii Banu, clarvăzătoarea familiei. El, Domnul Amar, îi arată acesteia povestea străbunicului armean al lui Armanoush, intelectual şi scriitor, unul dintre miile de morţi armeni din Turcia începutului de secolul 20. Soluţie ingenioasă şi credibilă în ţesătura acestui roman. Dacă aşa ceva ar fi fost scris de un occidental, cu siguranţă ar fi fost fie o carte din genul fantasy, fie extrem de ironic.
Una dintre multele semne special gîndite din cartea lui Elif apare chiar în capitolul dedicat străbunicului scriitor. Cînd ofiţerul turc care vine să-l ridice îi reproşează că scrierile lui îi fac pe armeni să se revolte, el răspunde că nu poate controla modul în care unii sau alţii îi vor interpreta munca. Răspunsul lui m-a lovit pentru că e ca şi cum Elif însăşi ar fi răspuns în avans, încă din carte, acuzelor de care era perfect conştientă că i se vor putea aduce într-o Turcie modernă unde defăimarea statului se pedepseşte cu închisoarea. Scriitoarea pare să spună „Defăimare? Nu, fapte. Interpretarea e a voastră şi doar a voastră. Eu am scris o carte şi nimic mai mult”.

Chiar n-am simţit nevoia să povestesc nimic din ce se întîmplă în această carte cu atîtea personaje feminine fără să fie feministă. Pentru că povestea trebuie citită, exact ca în cele 1001 şi una de nopţi: dacă aş povesti eu, şi-ar pierde tot farmecul.
Trebuie doar să spun că am citit pe blogul Ionucăi că ea se îndrăgostise de Armanoush. Pot să o înţeleg: Amy e fascinată de cărţi, e o fată echilibrată, uşor timidă, dar cu capul pe umeri, punctul ei forte e logica, are o fire ordonată, solară. Mie mi-a fost mai dragă turcoaica Asya, cu firea ei intuitivă, lunară, greu de ordonat, impulsivă în exterior, de o sensibilitate puternică în interior. Oricum, prietenia dintre ele două (noua Turcie – fără trecut, atrasă de Occident dar respingînd aroganţa acestuia, şi Occidentul emigranţilor – al celor care-şi reconstruiesc identitatea pe noi parametri, căutîndu-şi trecutul cu tot dinadinsul) e unul dintre cele mai frumoase lucruri din cartea asta.

(„Bastarda Istanbulului” de Elif Shafak a apărut anul trecut la Editura Polirom, în traducerea Adei Tănasă)

Buddha Bar VI - Erik Satie - Gnossienne No1-Buddha Bar Remix

Astenie şi magie în varianta muzicală. Nu ştiu de ce tot am impresia că melodia compusă de Erik Satie pentru pian şi remixată în variantă Buddha Bar a apărut şi în "American Beauty". Cine ştie să m-ajute. Primeşte premiu.

Astenie şi magie

Astenia de primăvară. La cîţi prieteni, cunoscuţi şi chiar necunoscuţi am auzit plîngîndu-se de ea (sau de efectele ei) în ultima vreme, nu pot decît să vă spun păziţi-vă. Dacă puteţi. E perversă: inocentă, îţi intră uşor în plămîni o dată cu aerul (şi noxele, dacă trăiţi în Bucureşti – caz în care Astenia, fata asta rea, are camuflajul perfect, nici nu o vei simţi). S-ar putea ca atunci cînd o inhalaţi să vă dea senzaţia de uşoare gîdilături pe gît în jos. Nimic clar, nimic alarmant.
Din plămîni, ajunge direct în sînge. Ca orice otravă inhalată. Scăpare nu prea există, nici antidot. Dar nu vă panicaţi: Astenia nu-i o fată chiar atît de rea. Am nedreptăţit-o de fapt spunîndu-i otravă: e un drog pe care-l inhalezi fără să vrei.
Cineva îmi spunea astăzi într-un mail ca n-are chef de nimic şi să-l scuz că n-o să-mi scrie ce mi-a promis. Cosmin, amicul şi colegul meu, ne citea în redacţie fragmente adacadabrante din nişte articole trimise de jurnalistele locale cu care lucrează el direct. Concluzia a fost că doar astenia le putea face să scrie aşa ceva. Zilele trecute un prieten şi un coleg de la Cluj abia-mi vorbeau la telefon: îi răguşise de tot astenia.
Iar eu, ca să ajungem şi la personajul principal, am avut un weekend de suspendare. Ca un cîine năuc care nu poate dormi dar nici sta treaz. Vineri noaptea n-am mai ieşit de pe messenger, ceea ce mi-a dat un început foarte ameţit de weekend. Sîmbătă dimineaţa m-au chinuit nişte vise. Of. Duminică am avut noroc: am reuşit să gătesc şi apoi colegul de apartament a scos de pe net Heroes:Wake of Gods. Purrfect.
Între timp, s-a dus efectul asteniei. Ba chiar astăzi am uitat cu totul de fata asta rea şi dulce care m-a chinuit în weekend.

Un magician. Cişmigiul. Fotografii cu personaje care-şi poartă cu mult umor măştile de gaze. Fusta mea neagră şi botinele de aceeaşi culoare. Salzburg Cafe. Ce-i cu toate astea? Reperele zilei de azi. Plus eu şi Teo. Plus copilăria.
Ieri ar fi trebuit să merg cu Teo la vernisajul unei expoziţii de fotografie a doi prieteni de-ai ei – vedeţi aici ce face unul dintre ei http://www.potop.zeddesign.ro/main/slideshow.html. Amîndoi sînt elevi într-a 12-a.
Dar ieri trăiam ultimele şi cele mai intense efecte ale asteniei: nu dormisem duminică noaptea aşa că am ajuns acasă de la serviciu mai mult levitînd. Plus că trebuia să-i arăt unui tip camera pe care încă o avem de închiriat în apartament. So am ratat vernisajul.
Însă astăzi m-am trezit de dimineaţă cu energiometrul resetat şi am recuperat. Întîi am văzut pozele expuse la Sala Dales. După care am pornit spre Cişmigiu cu chef de plimbat, de poze şi de povestit.
Cînd treceam pe lîngă Universitate, s-a postat în faţa noastră un tip la cămaşă albă şi vestă neagră. Îl văzusem cu nişte fete acolo, pe trepte. Avea în mîini un pachet de cărţi de joc şi după ce ne-a tăiat calea a început să ne scoată dame, popi şi juveţi din păr. Am intrat amîndouă în joc, Teo puţin mai suspicioasă, ca un om care vine dinspre ştiinţele exacte (chimie, mai exact), eu curioasă şi rîzătoare. Iar Robert, magicianul de pe stradă, ştia foarte bine ce face nu doar în materie de trucuri, ci şi în a-şi seduce publicul. Că tot se vorbea pe blogul lui Cezar Paul Bădescu astăzi de filmuleţul unui globetrotter de pe Discovery care i-a cam criticat pe chelnerii români. Uite că magicianul de la Universitate ştia ceea cei unii dintre băieţii din restaurante încă n-au învăţat: fă-i să se simtă ţinuţi ca-n palme şi-ţi vor da mai mulţi bani decît voiau iniţial să-ţi lase.
Aşa că i-am lăsat ceva lui Robert, care făcuse impresie foarte bună. Deşi n-o prea atrag magicienii, Teo a recunoscut că acesta a fost simpatic şi am pornit spre Cişmigiu povestindu-i despre David Blane, magicianul dement al cărui nume atunci nu mi-l aminteam. L-am găsit aici chiar cu numărul despre care-i povestisem lui Teo. Magie cu gheaţă. Crăiasa zăpezilor. Stop. Trebuie prevenită reinstalarea asteniei, altfel uite, deraiez pînă la Polul Nord.
Cişmigiul a fost cu mulţi copaci pe care i-a fotografiat Teo. Şi cu multe lucruri pe care le-am văzut eu: ghemotoace miniaturale de puf spînzurate în copacii ăia cu coajă albicioasă, iederă pe două trunchiuri de pe lîngă Vila Kretzulescu. La o ţigară, pe două scăunele din-alea verzi de Cişmigiu, au început să curgă poveştile din adolescenţă şi copilărie. Parcă-mi era dor de ele. Despre Teo am aflat că-şi moşteneşte tatăl la capitolul aventuri pe munte, că de la geamul ei de acasă se văd munţii şi nu oricare, aşa, ci chiar Ceahlăul, că a avut probleme cu poliţia prin liceu (fugiseră nişte puşti de-acasă şi i-a găsit poliţia suspecţi pe ea şi pe prietenii ei care se ţineau de năzbitii seara la marginea satului), aşa cum eu şi verii mei din Germania am avut o mare aventură cu votkă în noaptea cu reacţii în lanţ (reacţii de regurgitare, mă înţelegeţi).
Din Cişmigiu ne-am mutat la Salzburg Cafe. Unde am intrat cu totul în frişca din Kaiser Frappe şi în a cincea dimensiune a poveştilor. Dimensiunea poveştilor şi a prezentului continuu. Pentru că acolo eşti în acelaşi timp tu, cea de 31 de ani, care povesteşte în cafeneaua cu design vienez şi cea de 17 ani care făcea ture cu motocicletele noaptea, în vacanţele de vară, cu frate-su şi amicii de-atunci. Pentru că atunci cînd îl deschizi pe celălalt cu poveştile tale ceva din el devine al tău şi ceva din tine devine al lui. Transfer de viaţă. Prin poveste. Povestea ca elixir.

Teo mi-a adus o carte şi prăjiturele de la bunica ei. Cartea e a unui austriac (ca să vezi potrivire cu Salzburg Cafe), Fritjof Capra, şi se numeşte „Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală”. În metrou am reuşit să-i citesc prefaţa şi să dau de cîteva dintre lucrurile care mă preocupă şi care mă întîmpină de peste tot în ultima vreme: legătura care există între tot şi toate şi problema echilibrului dintre feminin-masculin (la nivel social, la nivel de imagine, la nivelul energiilor).

Toate astea au avut încă un efect benefic: am spălat cuptorul. Plecasem din cafenea cu obrajii roşii de la cafea, deci cam hyper, aşa că după ce-am mîncat aveam încă nevoie să-mi consum energia.

Cum am vorbit cu Teo şi despre blogurile mele, mi-am dat seama că acumulez iarăşi restanţe forever. Dar oare nu există ceva magic în tot ce-i nespus? Dacă e să ne luăm după zisa hindusă că poezia cea mai frumoasă e cea a unei foi albe de hîrtie, adică misterul nealterat de patul lui Procust al simţurilor ...