Căldură scandinavă. November song

Aş avea multe multe de povestit, dacă mă gîndesc la toate nu ştiu de unde să le mai apuc să încep să mă simt ca într-un carusel. Dar cum din fericire nu sufăr de ADHD, ci doar de ale mele, mă feresc să intru în vîrtejul care m-ar duce pînă la urmă la a nu mai scrie despre nimic. Am să încep chiar cu începutul zilei de azi.

Dormit tîrziu. Face bine cînd eşti acasă în concediu medical, în a doua zi de tratament, pentru o bronşită astmatiformă cum n-ai mai avut de ani buni de zile. Culmea, tocmai în anul în care te-ai lăsat iarăşi de fumat.
Biscuiţi cu miere. Cafea cu mult lapte. Eliberadio sau Gorila, cum îl alint eu. Desigur, Radio Guerrilla. Deşi muzica se tot repetă, mai auzi ştiri care îţi pot folosi precum şi informaţii despre ce se mai întîmplă prin oraş şi este demn de luat în seamă. Cum ar fi filmul documentar „Dacia, dragostea mea”, pe care l-aţi fi putut vedea la Clubul de la Muzeul Ţăranului Român aseară sau îl puteţi încă urmări în fiecare seară de miercuri de luna asta. Ascultam despre filmul ăsta ieri, pe cînd leneveam în pat după baia cu spumă cu care m-am răsfăţat. Cică regizorului i-a venit ideea să facă documentarul ăsta despre marca emblemă a României comuniste tocmai pentru că a fost un simbol al libertăţii de mişcare într-o lume înţepenită sub stigmatul dictaturii. Şi apoi el s-a născut în 1968, la fel ca maşina românului dinainte de revoluţie. Mi-a plăcut răspunsul lui privitor la nostalgii după alte vremuri: este nostalgic după propria lui copilărie, cînd nu avea griji, nu după regimul în care s-a întîmplat să fie copil.
S-ar putea zice că vreau să par cu moţ ... dar eu de fapt mă amuz gîndidu-mă că-s nostalgică mai degrabă după o lume pe care am văzut-o doar în amintirile bunicilor. Lumea României libere şi cu identitatea încă asumată, cu valori asumate. Sper să nu fie şi asta o altă iluzie.

Am şi pierdut timpul azi ca să mă minunez la prostiile oamenilor ... my bad. I’ll spank myself. În cea mai profundă linişte a intimităţii mele.
Trecînd peste momentul de vinovăţie, cel mai mult mi-ar plăcea astăzi să spun cîte ceva despre o carte citită cu cîteva săptămîni în urmă. Poate şi pentru că vremea de acum se potriveşte cu vremea scandinavă pe care am cunoscut-o eu în Danemarca. Scriitorul, Per Olof Ekstrom (cu două puncte pe ultimul o, pisici, nu ştiu cum să fac asta), este, cred, primul suedez pe care-l citesc. Omul a scris romanul, „N-a dansat decît o vară”, apărută la Editura Leda (parte din Grupul Editorial Corint), la doar 23 de ani. Sincer, o adevărată performanţă, mai ales pentru că mi-a depăşit aşteptările.

Începutul cărţii m-a pus cumva în gardă în sens negativ. Mă gîndeam că riscă monotonie greoaie, gravitate care nu va lăsa povestea să respire, tezism poate. Toate reticenţele mele însă au căzut rînd pe rînd. Este adevărat, gravitatea stă la locul ei, există ceva apăsător în tonul scriitorului, aşa cum există şi la Ingmar Bergman, de exemplu. Acel ceva scandinav. Dacă nu suporţi tonul baritonal, dacă vrei să citeşti doar chestii scrise în sonorităţi de tenor, atunci va fi cam greu să mergi cu vreun scandinav pînă la capăt. Eu însă rezonez cu asta.

Primul lucru care m-a bucurat a fost să văd că citeam o carte despre o vară petrecută la ţară de un băiat de oraş, imediat după ce şi-a dat bacalaureatul şi intrase la facultate. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta o carte cu poveştile adolescenţei mele şi a prietenilor mei la ţară. Vedeam riscuri la tot pasul în a scrie aşa ceva în epoca urbanismului prin excelenţă. Dar iată că Ekstrom a reuşit să le evite, să nu scrie nici ceva plictisitor, nici lacrimogen, nici păstos, nici superficial, nici tezist.

Nu există nimic spectaculos în întîmplările acelei veri pe care Goran o petrece la ţară, la unchiul său, reuşind încetul cu încetul să-şi găsească locul în mica comunitate şi chiar ataşîndu-se de tinerii care, i se pare lui, l-au acceptat în cele din urmă. Doar finalul trece într-o notă de senzaţional prin modul în care totul se încheie. Tonul scriitorului rămîne însă pînă la capăt reţinut, delicat. El nu strigă aşa cum o face un Palahniuk. El vorbeşte în surdină despre prietenie, despre schimbarea moravurilor, despre schimbările sociale în pragul industrializării şi urbanizării masive. Despre modul în care tînărul Goran încearcă să se agaţe de o umanitate delicată, de comunitatea ameninţată cu dislocarea între mirajul oraşului, spre care tind tinerii, şi tradiţionalismul greoi, înţepenit al evlavioşilor bătrîni, adunaţi în jurul unui pastor inteligent, cult, dar frustrat şi măcinat de porniri despotice.

Mi-a plăcut cum perioada petrecută acolo, la ţară, s-a schimbat în doi timpi şi trei mişcări pentru Goran. În prima săptămînă se plictisise îngrozitor, era înnebunit că n-o să aibă ce face, aşa încît le-a trimis o scrisoare disperată prietenilor orăşeni. Peste cîteva săptămîni, cînd a descoperit cele două asociaţii în care se organizau tinerii, disputa între ei şi bătrîni în jurul ideii de a ridica un Cămin Cultural, balurile şi repetiţiile pentru organizarea unui spectacol, poveştile celor de vîrsta lor, a început să regrete că scrisese acele rînduri. La sfîrşitul verii, îndrăgostit de fata vecinilor, pe care la început o văzuse doar ca o partidă bună pentru o aventură erotică, refuza să se mai întoarcă în oraş. I se părea că este mult mai multă nevoie de el acolo, că ideile şi participarea lui vor putea ajuta mica comunitate ce, repet, părea că-l acceptase.
Finalul te face să te întrebi serios dacă chiar fusese primit cu adevărat între tinerii de prin împrejurimi sau avea să rămînă mereu străinul. Cel de obîrşie superioară, cel cu o situaţie materială şi intelectuală care o depăşea pe a lor, simpatic uneori, dar cam într-o ureche cu fascinaţia lui pentru un loc din care ei cam vroiau să scape. Sau în care nu credeau că el ar avea, de fapt, ce căuta.

Povestea de dragoste dintre Goran şi micuţa Kirstin, cea cu palmele aspre de muncă şi urmărită de vinovăţia de a trăi o relaţie erotică ascunsă, m-a înduioşat cu delicateţea ei dublată de un fir subţire de melancolie. Finalul m-a lovit. Cu atît mai mult cu cît nu este „ţipat”, cu cît tragedia se petrece cumva ascuns.
Vreau să spun că mi-a luat ceva timp să realizez că fragmentele scrise în italic, la fiecare început de capitol, de fapt sunt ca un fel de epilog. Pare aproape suprarealistă cumva succesiunea pasajelor respective. Pînă cînd înţelegi, la urmă, ce se întîmplă. Iată o chichiţă tehnică (modernistă?) care aici prinde de minune. Mie mi-a venit să-mi dau una cu palma peste frunte cînd m-am prins care era faza.

Pe vremea asta mohorîtă, vă recomand cartea. O să vă încălzească dacă ştiţi cum să o citiţi.

O zi perfectă

(foto: milena_pl, pe www.deviantart.com)

O perfectă zi casnică de weekend. Asta după ce miercuri şi sîmbătă am umblat de plăcere prin oraş. E adevărat, miercuri voiam să mergem la film, la „Amintiri din epoca de aur”, care era pentru a doua săptămînă la Studio. Dar ziua Orange, cinematograf bunicel, cu preţuri oricum nu foarte mari ... Aşa că atunci cînd am ajuns noi pe acolo era coada pînă în stradă. Pe de o parte m-am bucurat, mi-am zis că uite, filmul românesc are atît public şi asta-i fain. Pe de altă parte însă mi-a cam pierit starea, după ce am stat o grămadă la coadă şi bănuiam că deja nu mai prindem loc pe scaune. Într-adevăr, pe la 20:15 (filmul ar fi trebuit să înceapă la fix), casiera şi-a întrebat colegele dacă mai este loc în sală şi cică mai erau în primul rînd. No fun. M-am chinuit să văd două filme aşa şi mi-a ajuns. N-am să mai repet experienţa.

În plus, sîmbătă seara la concertul celor de la Disco Balls (vi-i recomand, mie îmi plac mult băieţii, foşti Travka) m-am întîlnit cu Mihai Fulger. Şi, ca acum doi ani la Anonimul, în Deltă, ne-am întins la poveşti despre filme. Iar el mi-a spus că singura parte care merită văzută din producţia cinematografică la care se înghesuia lumea este a doua, cea a lui Mungiu. Spre ruşinea mea, nu am verificat dacă asta rula miercuri, iar acum mi-e cam lene să o fac.
De la Mihai am mai aflat despre festivalul de film unde practic am stat de vorbă prima oară cu adevărat, pînă atunci ne întîlnisem doar aşa, cît să stăm în aceeaşi sală la vreo conferinţă de presă. Am aflat că Anonimul s-a cam scufundat. Că anul acesta n-au mai chemat critici şi n-au mai avut nici un fel de juriu. Bullshit. Nu ştiu ce-are de gînd Vîntu cu mişcările astea, dar cînd oamenii ca el încep să răspîndească tăcere şi-şi retrag banii din anumite direcţii cu siguranţă te pun în gardă. Cică se aude că vrea să desfiinţeze Cotidianul după alegeri. Pentru asta i-aş arde personal un pumn în figura aia porcină şi la propriu, şi la figurat. Mda, porcilor nu le creşte barbă, dar nici măcar barba nu poate masca ceea ce are în el murdar acest îmbogăţit pe spinările noastre. De ce i-aş arde un pumn din toată inima? Pentru că la Cotidianul am învăţat meserie, pentru că acolo am găsit mediul intelectual în care să devin jurnalist cu o anumită ţinută şi nu unul fixat pe un singur lucru: cum şi pe cine să sape mai bine, cum şi pe cine să pupe mai bine în dos ca să facă mai mulţi bani şi să intre în rîndurile parveniţilor lipsiţi de valoare.
Dar să revenim.

Miercurea a continuat cam aşa: am pornit-o spre Cărtureşti unde am stat pînă spre ora de închidere, care este 22:00. Am ochit nişte cărţi pe care le vreau de la Bookfest, în ideea că poate prind şi nişte reduceri. Apoi am coborît la subsol, unde mi-am făcut de lucru cu cărţile de bucate. Trebuie să-mi cumpăr una din-asta. De fapt, deja am început să îmi iau lunar două publicaţii cu reţete, din care am şi început să experimentez. De exemplu ieri am gătit o salată cu pere (stropite cu zeamă de lămîie), roşii, măsline, ouă, salată verde, ulei de măsline, sare, piper şi scorţişoară. Un fel de mîncare care, la prima mestecare, te face să simţi distincte toate aromele, pentru ca apoi ele să se întîlnească într-un gust fin şi plăcut.
Bine, lui Atty nu i-au plăcut perele în combinaţie (gustul lui s-a format într-un fel care spune NU amestecului de sărat cu dulce), le-a dat la o parte, dar restul a mîncat cu plăcere. I-am servit ca supliment şi nişte cremvurşti de pui de la Meda (cei mai buni), asortaţi cu nişte muştar cu hrean. Iar ca desert, iaurt cu vişine.

Şi iată că am ajuns la perfecta zi casnică de duminică. Iniţial ne gîndeam să mergem la biliard lîngă Politehnică, dar pînă la urmă oboseala lui se adunase prea multă şi i-a prins mai bine o porţie sănătoasă de somn extra. Aşa că am stat cam pe acasă, ieşisem deja sîmbătă întîi la o aniversare şi apoi în Fabrica. Iar eu m-am apucat de ceva plăcut mie: să-mi rearanjez hăinuţele în dulap. Cele de vară au făcut loc celor de toamnă-iarnă-primăvară. Acum stau toate aşa frumos aliniate şi culorile lor plăcute se succed una după alta ca într-un joc că, dacă mai era Atty aici cu aparatul foto, cred că v-aş fi arătat interiorul dulapului meu. Hehe, iar pasiunea asta pentru a avea dulapul gata de privit şi mîngîiat ochiul îmi vine din copilărie, cînd eram îngrozitor de dezordonată cu hainele.
Pe atunci mama era disperată, iar replicile ţîfnoase gen „nu-mi găsesc pulovărul, ce mi-ai făcut cu el” erau la ordinea zilei. Rezolvarea a venit însă cu ajutorul unei bune prietene de familie (pe atunci bună prietenă pentru că oamenii îşi mai şi schimbă orientările). Ea a început să-mi povestească cum, cînd era cam de vîrsta mea, atunci cînd îşi deschidea dulapul venea fratele ei mai mic şi se aşeza acolo, pe covor, ca să-i admire interiorul. M-a făcut praf povestea asta, aşa că de atunci m-am străduit să am mai tot timpul dulapul gata să fie privit şi, eventual, premiat. (ok, aici glumesc deja).

În timp ce eu îmi vedeam de aranjarea hainelor în dulap, Atty se uita la fragmente din Războiul stelelor. Aşa că o bluziţa verde, lungă, cu tăietură în V la nivelul gîtului, cădea fix peste o ureche de-a lui Jar Jar Binx, de după o mînecă de voal ieşea nasul de viitor-Jedi-care-n-a-mai-fost al lui Anakin Skywalker. Ceva mai serios, Qui-Gonn Jinn a reuşit să evite în ultimul moment coliziunea cu un pulovăr clasic, negru cu dungi mov subţiri. Iar Obi Wan Kenobi stătea cumva în umbră, mascat de un colţ din dantela ce încadrează un decolteu roz. Între toate astea, ne spuneam nimicuri, mai un chicot de rîs, mai cîte o întrebare despre cîte o fază sau despre ce urmează să se întîmple.
Cum v-am zis. O perfectă zi casnică de duminică.

Vintage. A true love story

Vintage. Era cazul să descopăr asta. Aş putea spune, ca o adevărată capricoarnă. Pentru că îmi place să merg înapoi la rădăcini. Pentru că istoria mă ţine cu sufletul la gură şi cu imaginaţia gata să înflorească triplu. Să nu mai vorbim de istoria familiei mele. Aceea este teren sacru (contez pe voi că veţi pătrunde sensul acestui sacru, şi nu vă veţi duce cu gîndul la mistificare).
Bineînţeles că în adolescenţă mă îndrăgostisem de Indy. Cum nu ştiţi cine e? Profesorul acela de istorie din filmele lui Lucas/Spielberg, care, din şoarece de bibliotecă, se poate transforma oricînd în vînător de comori, atunci cînd are motivaţia potrivită. Un fel de savant zăpăcit, bronzat, destul de atletic, aventurier şi tobă de carte. Cine nu s-ar îndrăgosti de un astfel de arheolog?

Vintage. Să vă spun că la 8 ani învăţam să cînt la un acordeon care data de undeva din perioada antebelică, o mică bijuterie făcută în Austria într-o serie restrînsă, pentru femei? Sau că mobila care mi-e promisă moştenire de la mama de acasă este cea făcută tot pe la începutul secolului, de sufragerie, lemn închis la culoare, cu două vitrine de cristal autentic? În clasa a VI-a eu şi trei colegi (din şase sau aşa ceva, cîţi băieţi aveam în clasă, la Pedagogic) eram muşchetarii. Eu, Aramis, pentru ca acesta se ţinea de năzbîtii lirice. Chiar şi în buletin m-am iscălit Aramis la prima mînă. Bunica a rămas întîi perplexă, apoi a şters cu picul şi m-a pus să semnez George, cu pixul, peste. Iar la urmă a rîs tare tare.
Se înţelege că am fost fan Dumas, nu? Şi Stendhal.

Vintage. Pălării elegante. Cravate. Mănuşi croşetate. Ii româneşti. Costume tradiţionale bavareze. Am avut o rochiţă din-asta, cu corset, în adolescenţă, cînd toate fetele cool se îmbrăcau cu body şi blugi sau cu tricouri mulate deasupra buricului gol. Eu pe atunci purtam costumul de cununie al maică-mii, rochiţele ei scurte şi chiar buricul gol, dar aşa: peste picioare, o fustă lungă albă, iar bustul acoperit cu un bolero al mamei, cu model de flori albastre, prins cu o broşă.
(Bine, bine, mi-am dat şi în petic cu o scurtă de blugi ferfeniţită şi desenată cu pixul, Sex Pistols style. Singura dată cînd mama m-a pus să mă schimb înainte de a pleca de acasă)
Îmi plac foarte mult hainele de epocă. Dacă aş avea ocazia, aş purta aşa ceva şi pe stradă. Cum însă mi-e greu să cred că voi avea curînd ocazia, mai degrabă mă veţi vedea purtînd rochiţa chinezească, pe care mi-am dorit-o întotdeauna şi o am deja în dulap, de la Margot Vintage. Nu vreau să stric momentul, am să mă pozez cu ea şi o veţi vedea cînd o voi lua pe mine ca să merg cu al meu la chinese.

(foto: Atty)

Iar aici de fapt începe actuala mea poveste cu vintage. Prima poveste completă. Cu ajutorul lui Margot, care este un om la fel de frumos ca ocupaţia pentru care şi-a deschis blogul (aţi dat deja click şi l-aţi descoperit, aşa-i?). Nu am avut ocazia să stau prea mult cu ea de vorbă, dar calitatea contează şi nu cantitatea cînd este vorba de comunicare.
Îmi vine acum în ureche un cîntec, dacă tot vorbim despre retro: „going through a strange situation/ to much talk and no communication”. În cazul de faţă, e reversul. Cîteva mailuri scurte şi drăguţe, o rochiţă chinezească, una în dungi movuli şi alta bej cu albastru, simplă, mai mult pe corp şi cu tăietură în V la baza gîtului (care au ajuns toate la mine în dulap) şi o întîlnire la Braşov. Acasă la Margot. Pentru că aveam drum pe acolo, întorcîndu-mă cu maşina de la Tuşnad. Şi vroiam o superbă rochiţă bej-aurie pentru nunta la care voi merge peste două săptămîni. Aşa că m-am oprit să o probez.
Bine am făcut. Omul pe care l-am văzut faţă în faţă mi-a plăcut, aşa cum mă aşteptasem. Şi nu spun asta pentru că m-a încărcat la plecare cu o pungă plină de nuci din curtea gazdei ei. Sau pentru că doamna gazdă vroia să-mi dea şi un pisoi (ceea ce mi-a amintit că tare-mi plac felinele, dar din păcate fac alergia asta năprasnică la ele). Ci pentru că. Pentru că am simţit un om fain.

M-a cucerit şi locşorul unde locuieşte Margot. O curte superbă, cu deluşor pe care aleargă, dintr-o parte în alta, un cîine zvăpăiat agăţat de un lanţ. Un living cu aer intim, cam cum îmi amintesc că aveau danezii, cu ferestre mari, dar tavanul jos, cu un pian într-un colţ. Cu mobilă veche prin toata casa. Cu un atelier plin de hăinuţe care, pentru un om proaspăt cucerit, la modul conştient, de vintage, era un fel de candy shop. Iar rochiţa pentru care m-am oprit va fi a mea. O veţi vedea pe mine după ce o port.

(foto: Atty)

Acum însă v-aş spune şi cum am descoperit-o pe Margot. Am pornit din blog în blog, de la prietena mea Smara, pînă la Vintage Lovers Pub , iar acolo am găsit-o pe fata de la Braşov. Tot prin Smara am descoperit-o si pe Veronica. Cea de la care am bentiţa purtată la Istanbul, cea cu pălărioară şi fluturaş. Şi alte minunăţii pe care nu am apucat să le port încă, dar nu trebuie să risipeşti toată plăcerea dintr-o dată, nu?
Veronica face bijuterii. Broşe frumoase şi aproape vii, ca petalele unei flori. Bentiţe chic. Coliere neaşteptate, de la cele cu medalioane croşetate pînă la cele din mărgeluţe cu inimioară făcută din fimo la capăt. Brăţări victoriene. Cînd mi-au căzut ochii pe acestea din urmă, am ştiut: vroiam şi o zgărduţă la fel. Sînt fan zgărduţe, să ne înţelegem. Astfel că acum am setul pe care deja l-aţi putut admira afişat mai sus. Cînd l-am încercat, acasă, după ce l-am primit de la Veronica, nu îmi mai venea să mă despart de el. Aşa că, vă daţi seama, trebuia să mă laud.
Sper că nu m-am lăudat prea mult.

(foto: Atty)

Britain meets Bollywood

Dupa povestile toamnei, am sa ma opresc din nou timp de o postare la ale mele cele obisnuite. Sint curioasa la ce va asteptati acum, dupa ce am zis “ale mele cele obisnuite”. Dar n-am sa maresc suspansul prea mult, ca nu vreau sa va vorbesc despre un film cu James Bond, ci despre alt fenomen. Si anume Britain meets Bollywood. Cei care ati vazut filmul cred ca deja aveti o banuiala sau chiar o certitudine.

Intii si intii nu pot rata sa marturisesc ca, de alaltaieri, de cind l-am vazut, ascult numai Buddha Bar in stil indian. Bine, Buddha Bar ascult eu mereu, dar acum am facut o noua miniobsesie de citeva zile. Pe linga asta, si Jai ho. Acum scepticii si cinicii de profesie ar putea incepe sa rida. Daca are cine sa le invidieze sau sa le ia in seama risul ce seamana mai mult a rinjitura, asa sa faca. Eu am sa spun ce-i cu filmul asta si cu mine.
Ieri imi zicea un amic ca baiatul care-a jucat rolul principal din “Slumdog Millionaire” locuieste in continuare in slums. Ca n-a primit bani pentru ceea ce-a facut intrind in pielea lui Jamal. Nu am reusit sa verific asta pe internet, dar daca-i asa, rusine producatorilor. Baiatul oricum are acea inocenta si autenticitate pura, cam ca actorii tigani ai lui Kusturica. Si sper ca un film de Oscar nu va lasa protagonistul in continuare in mizeria mahalalelor pe care a surprins-o atit de bine in imaginile pentru ecran.
Dupa ce am iesit din sala i-am spus prietenului meu ca asta este clar film de vazut intr-un cinematograf. Fie si numai pentru expresivitatea imaginilor care cred ca nu ar fi bine pusa in valoare pe un ecran de acasa, decit daca ar fi vorba despre unul cu diagonala foarte mare.

Dar sa va spun de ce mi-a placut. Primul motiv l-am zis deja, dar il repet, pentru a treia oara, chicotind, pentru ca-mi place cum suna: Britain meets Bollywood. Este, in mod clar, un film cu idieni facut pentru Occident. Mi s-a parut ca aduna atit elementele care sa-l faca o productie de succes, dar si una de calitate. Modul in care sint filmate scenele de actiune, “in miscare”, este intr-adevar foarte in voga acum. Aici insa un cuvint bun au de spus si culorile. Imi amintesc doar imaginile cu Latika, adolescenta care dansa, imbracata in costum traditional, intr-un bordel. Picioarele ei alunecind pe podea si marginile rochiei facind o rozeta de un albastru verzui deasupra lor. Apoi miinile, trupul, in acelasi virtej de culoare inconjurind pielea fina de adolescenta.
Sa ne gindim un pic, oare India ar putea fi altfel decit colorata? Probabil ca da, dar ar fi o Indie atipica. Ori nu asta vroia sa ne arate Danny Boyle, regizorul. El vroia sa spuna o poveste indiana in stil european. Si i-a reusit, ce mai.
Nu voi trece de India colorata fara sa-mi amintesc de imaginea Latikai pe peronul garii, in acea tunica tipica, galbuie, peste pantalonii rosii. Pina si zimbetul fetei are culoare. Apoi si mahalaua aceea, asa bine prinsa in obiectiv sub pretextul fugii copiilor urmariti de gardian, avea culorile ei. Pulberea auriu-rosiatica ce plutea peste tot, apa murdara, gunoaiele, sariurile femeilor. Si zeitatea hindusa intruchipata de un copil vopsit cu albastru pe corp, pe care l-au vazut Jamal si fratele sau in timp ce fugeau de agresorii musulmani care le ucisera mama in lovituri de bite.
Sa nu uitam jocul cu perspectivele, care iarasi face minuni in film.

Imaginea mahalalei indiene, in care isi duc viata milioane de oameni in jurul fiecarui mare oras, nu prea are cum sa nu te atinga. Oamenii aia chiar traiesc in niste chichinete de baraci, intr-o saracie si o mizerie in care multi dintre noi nu cred ca am rezista. Si foarte multi dintre ei nu au alternativa. Cinicii de profesie vor spune “sa nu se mai inmulteasca”. De parca lor le da cineva pina si optiunea asta.
Mi-au placut mult copilasii care au jucat in film. Cel mic, Jamal, mi-a amintit de Alex al nostru, tot asa, cu pielea aceea de ciocolata, ochii mari, rotunzi si negri, obrajii aceia rotunjori si boticul din spatele caruia apare un zimbet cu dintisori mici si distantati intre ei.



Danny Boyle, regizorul care, dupa marea bomba cu “Trainspotting”, a mai facut un mare fis, adica nimic, a gasit acum o cale de a servi sensibilitatea indiana intr-o forma gustoasa si pentru europeni. Procedeele nu sint neaparat revolutionare, am mai vazut scene de genul celei cu mama care-si spala linistita rufele prinvindu-si copiii cum se joaca, dar ceva parca pluteste in aer, parca se aude biziitul indepartat al unui roi de viespi, viespi umane care si apar cu bitele in mina dupa ce trenul trece si lasa orizontul liber vederii. Insa procedeele astea au fost imbinate astfel incit sa spuna in mod memorabil o poveste simpla, despre niste orfani care reusesc sa supravietuiasca in vacarmul strazii, ba chiar sa se regaseasca dupa ani, acum tineri adulti si la fel de indragostiti unul de altul.
Desteapta gaselnita cu “vrei sa fii milionar”, care devine un fel de joc al sortii, purtindu-l pe protagonist prin povestea propriei lui vieti. Frumoasa ideea de a folosi un instrument al consumerismului, acest concurs, pentru cu totul alt scop: acela de a-si regasi iubita. Iar ceea ce a stirnit intr-o Indie a saracilor reusita unui baiat din mahala este iarasi un element frumos din film. Eroul lor, al tuturor, care arata ca perseverenta si credinta isi pot gasi rasplata chiar si intr-o lume in care nu sint produse apreciate la taraba.

Bunul meu prieten Robert il vazuse mai de mult si a ramas dezamagit de final. Ca prea-i comercial: eroul cistiga si-si regaseste si iubita. Dar, dom’le, filmul asta nu putea sa se termine altfel. Pentru ca este un film DESPRE ASTA. Despre reusita. Despre ce am scris putin mai sus. Nu este un film despre absurdul si cruzimea care ne pindesc la orice pas. Ci despre cum sa te ridici deasupra lor.

Trebuie sa spun ca mi-a placut umorul regizorului. Mai ales dupa finalul filmului. Cum adica dupa final? Pai foarte bine. Cind au aparut dansatorii pe peron, intre trenuri, si am auzit Jai ho, iar genericul a inceput sa se iteasca printre imaginile de dans, am inceput sa rid. Mi-am dat seama ca vazusem un film cu tipic indian, dar fara dansuri. Cum sa se poata asa ceva? Ia te uita ca regizorul ne-a dat si ceea ce stim cu totii ca fac indienii in filme: cinta si danseaza. Si de ce umor? Pentru ca a facut-o la modul usor ironic, dupa ce filmul se incheiase. Ironic, dar cald.
Si acum gata, sa ascultam niste muzica. Hasdi Hasdi sau Baul Dimension, din Buddha Bar. Ca Jai ho am ascultat deja.

Cri, cri, cri, toamnă ... vie? nostalgie? jucărie?

Nu vi se pare că a început deja să semene a toamnă?

În orice caz, săptămîna trecută zicea colegul de la IT că uite, s-a făcut septembrie şi nu avem degetele înnegrite de la coaja nucilor verzi. Cică noi cînd o să mîncăm aşa ceva anul ăsta? Mi-a rămas în minte ce-a spus, de fapt a fost ca un fel de transfer de nostalgie. Şi nu trebuie să fie vorba doar de amintiri pe care le scoatem de la naftalină aşa, ca să mai avem încă un motiv să oftăm după bunul obicei românesc, cu mîinile încrucişate. Mai degrabă cred că le putem reactualiza în noi.

Iar ca jocul să fie complet, am să pornesc şi o leapşă. Am să întreb cîţiva blogări pe care-i urmăresc şi eu ce le vine întîi şi întîi în minte cînd se gîndesc la toamnele copilăriei. Şi bune, dar şi rele. Am să spun pe cine invit la joacă după ce pornesc eu vîrtejul.

(foto: joao433 de pe www.deviantart.com)

Bineînţeles, nucile verzi. Ce mai spărgeam la ele pe trotuarele făcute din cărămizi ale comunei părinţilor mei. Găseam o piatră, ceva, şi dă-i şi sparge. Apoi adunam miezul cu grijă şi, imediat, îl curăţam de cojiţa care, la fructele proaspete, are întotdeauna gust amar. Dacă nu operam repede, se usca şi nu mai scăpam de ea. Aşa că trebuia să te concentrezi ca să te bucuri cît mai repede de miezul dulce, fără surprize neplăcute la gust. Uite că nu-mi mai amintesc cu ce anume ne chinuiam apoi să scoatem din degete negreala care persista. Săpunul nu avea prea mare succes.

Dacă prima mea amintire de toamnă are gust şi culoare, ei bine, a doua vine cu o senzaţie olfactivă: mirosul frunzelor arse. Jocul de culori care ni se pregăteşte ne este cunoscut şi totuşi proaspăt de fiecare dată. Dar fumul acela care îngrozea mamele („iar v-aţi afumat hainele ca nişte ţigani”) pe noi nu ne deranja deloc. Chiar ne înhămam fericiţi la muncă, manevrînd măturoaiele alea ţărăneşti făcute din nuiele sau din nu ştiu ce plantă, şi adunam la frunze cu ele pînă transpiram de atîta efort.
Grămăjoarele se ridicau una după alta în faţa casei, iar în urma lor rămâneau curate trotuarul, pămîntul bătătorit pe cărarea de biciclete şi iarba ce deja începea să chelească. Apoi adunam movilele de frunze cu lopata şi cotăriţele (aşa li se spune în Banat coşurilor de nuiele) pentru a face o gramadă mare-mare căreia i se dădea foc. Acesta era momentul mult aşteptat, cînd începeam să ţopăim ca nişte drăcuşori în jurul flăcărilor. Cu cît se ridicau mai mult şi dogoreau mai tare, cu atît eram noi mai încîntaţi. Pe cînd limbile de foc se topeau în cenuşă, începea să se înnopteze, iar noi treceam în casă la cină, nu înainte de a ne lovi de nasurile mamelor ce se strîmbau grăitor la contactul cu urmele isprăvii.

Cine n-a trăit niciodată o poveste de genul ăsta sper c-a avut cu ce s-o înlocuiască. Cît despre mine, după ce am plecat la şcoală în Timişoara, mi-au rămas serile de vineri şi sîmbătă pentru ducerea mai departe a ritualului. În oraş însă am avut parte de altă grozăvie.
În clasele a III-a şi a IV-a, primele făcute la Liceul Pedagogic, a venit în şcoală un nene care voia să pună cu noi în scenă o piesă de teatru. Era vorba despre o versiune modernizată a Albei ca Zăpada. Omul era Mircea Meglei, cel care ne-a rămas, de atunci, prieten de familie. Într-una din zile, după repetiţii, ne-a dus pe toţi în Parcul Copiilor. Pe atunci locul acesta încă exista, ba chiar era în vremea marilor reamenajări. Acum cică e închis. În urmă cu cinci ani, cînd l-am dus pe Găbiţu nostru acolo, era o ruină. Nu că ar fi observat copilul meu care s-a bucurat de parc oricum. Eu însă ... parcă mă plimbam într-un castel bîntuit de fantome.
Dar să revenim. Cînd ne-a dus Mircea în parc, în ziua aceea de toamnă, nici leagănele, nici trenuleţul, nici topoganele şi nici podurile zornăitoare nu ne-au ţinut ocupaţi. Ci grămezile de frunze adunate printre copaci. Că ne-or fi blagoslovit îngrijitorii parcului pot să-mi închipui, dar bataia generală cu frunze uscate nu ar fi putut fi oprită nici de Armata Roşie. Ce ne-am mai înghiontit, prăbuşit şi rostogolit dintr-o moviliţă în alta sau chiar pe sub ele, de nu mai ştiai ce se întîmplă.

Şcoala? Întotdeauna mă bucuram că scăpam de ea, întotdeauna mă bucuram că reîncepe. În iunie aveam ce povesti din timpul unui întreg an şcolar prietenilor de la sat, iar în septembrie, invers, despre o vacanţă întreagă colegilor din Timişoara. Apoi era o adevărată plăcere să-mi cumpăr caiete şi manuale, cu mama sau cu bunica. Să le învelesc în coperte de plastic (astea erau urîte şi rareori le foloseam) sau în hîrtie frumoasă, cu modele înflorate sau într-o singură culoare, uşor lucioasă. Pe prima foaie a caietului să-mi scriu apoi numele, urmat de materia căreia aveau să-i fie dedicate paginile. Niciodată nu mi-au plăcut paginile caietelor matematică (decît cînd jucam avioanele sau vapoarele). Pătrăţelele alea înghesuite îmi dădeau senzaţia de restrictiv. Cele dictando, da, mai bune. Cînd am trecut prima oară la cele veline am rămas de-a dreptul fermecată. Foaia albă de hîrtie, care aştepta scrisul meu, era cea mai bună dintre toate. Restul erau cumva deja întinate.
Vă mai amintiţi stilourile chinezeşti? Mda, nu voi face postarea asta să fie una despre amintirile din şcoală.

Ruga. Nu aţi auzit de ruga din Banat? Nu-i bai, vă zic eu. Este sărbătoarea religioasă a satului respectiv, care de cele mai multe ori coincide cu hramul bisericii. Rugile însă se ţin doar de la Paşte pînă în septembrie, astfel că, dacă sărbătoarea care coincide cu hramul cade în restul anului, se alege altă zi. La ai mei, la Voiteg, hramul de Sfîntu Gheorghe cade deseori înainte de Paşte, astfel că ruga s-a ales să fie de Sfînta Mărie Mică, pe 8 septembrie, ultima sărbătoare din an, din cîte ştiu, cînd se mai putea ţine.
În copilăria mea, ruga punea tot satul în fierbere. Oamenii îşi văruiau casele, îşi vopseau porţile (asta era plăcerea mea, aşa că mă înarmam cu o pensulă şi tata nu scăpa defel de mine). La o rugă, pe cînd eram chiar mică, ne-a venit şi Gimmy, cîinele meu cel bătrîn care de pe atunci nu prea mai avea el toţi dinţii în gură, dar a mai trăit destul.

În zi de sărbătoare, oalele cu mîncare fierbeau pe foc şi casa toata era pregătită să primească musafiri. Familie şi prieteni buni, era mare fală să ai cît mai mulţi invitaţi. După slujba de dimineaţă se aşternea masa. Iar la masă se stătea pînă tîrziu după-amiază, cînd se pregătea toată lumea să iasă la joc în sat. Şi ce mai etalări de garderobe, făcute de croitorese după modelele din cataloagele trimise din Germania sau aduse de la sîrbi. Îmi amintesc că într-un an, în pauza de masă dinainte de a începe balul de la 12 noaptea, solistul Laza Cnejevici, (tatăl lui Vlady, cel ce cînta cu Phoenix) şi formaţia sa au venit la noi la masă. În alt an (aveam deja 14 ani şi eram îndrăgostită, aşa că n-am prea stat eu să casc gura la intelectualii de la masa noastră), un prieten de familie, jurnalist timişorean, şi anume Mihai Odangiu, i-a adus pe Mircea Mihăieş şi Mircea Dinescu, cucerit în asemenea măsură de supa cu tăiţei încît la un moment dat şi-a avertizat comesenii că el acaparează tot castronul.

Mai tîrziu, în adolescenţă, mergeam la prietenele mele din vecini, Nicoleta şi Otilia, să le ajut la despănuşat porumb („dezghijat” era termenul folosit la noi, dacă bine îmi amintesc). Apoi veneau serile lungi şi plăcute de toamnă, cînd fiecare îşi minţea părinţii că e la cealaltă fată şi stăteam pe stradă, sub lumina Lunii pline pe care o ţin minte enormă, să cîntăm cîntecele noastre, să vorbim despre băieţi şi să chicotim.

Amintiri despre lucrurile neplăcute? Hmmm ... fotografia aia în care aveam o figură bosumflată pe căluşel, pentru că mîncasem bătaie chiar de rugă. Mama mă îmbrăcase frumos şi, pînă să-şi pună şi ea rochia, eu mă făcusem ca un purcel, aşa că mi-am primit porţia.
Frigul care-mi chinuia picioarele. Strănuturile care se ţineau uneori lanţ. Micile tristeţi care mă făceau să-mi lipesc nasul de geamul rece şi să smiorcăi fără motiv. Şosetele udate în pantofii care luau apă. Şi cam atît.

Acum să-i văd ce au ei de povestit despre cum era toamna copilăriei lor. Cu cele bune şi cele rele. Cele plăcute şi cele neplăcute de care-şi amintesc. Cine? Ovia Herbert, Grig Şoitu, Diana Iepure, Miruna Vlada şi Paul Dimulescu. De-or avea timp şi chef să răspundă. Eu zic să ţineţi pumnii, că să aveţi de citit ceva fain.

Summer's almost gone. Ole!

Revine starea de început de septembrie. Nu sînt sigură că am mai simţit-o aşa în toţi aceşti ani de Bucureşti, deşi pot spune că trecerea spre toamnă am perceput-o mereu mai puternic decît intrarea în iarnă, primăvară sau vară. Mi se pare cea mai blîndă perioadă din tot anul. Căldura încetează să mai fie arzătoare, frigul nu muşcă nici el, nu pătrunde prea adînc, chiar şi el e mai degrabă mîngîietor. Lumina, da, lumina însăşi iese din spectrul acela al albului aproape incandescent. Lumină de miere. Învăluitoare, molcomă, încetineşte toată agitaţia şi violenţa verii. Sweet violence of summer.

Toate cele întîmplate în lunile de vară s-au aşezat, într-un fel, la locurile lor. S-au îmbinat în ceea ce exista înainte şi ceea ce va urma să se întîmple. Mutarea în noul sediu. Planurile pentru noua serie a revistei, ce începe întotdeauna în septembrie, după numărul care acoperă lunile iunie, iulie şi august. Mai cu seamă rubrica despre staţiunile autohtone, locuri care ar putea aduce bani buni dacă s-ar face eforturile necesare (ce utopie pare după ce am văzut Herculanele, staţiunea preferată de familia imperială austriacă, într-o paragină greu de imaginat). Rolele. Istanbulul. Acasă. Weekendul la mare. Concertul Madonnei, care mie, în ciuda tuturor criticilor, mi-a plăcut.

Au rămas multe nespuse din prima mea poveste orientală. Dar le va veni şi lor rîndul. Îngheţata turcească la amintirea căreia un amic netlogist saliva pe tastatură la celălalt capăt de conexiune. Palatele sultanale, acele saraiuri despre care citisem înainte doar în 1001 de nopţi şi în romanul lui Pamuk. Bazarul, cel din care Zeliha, rebela din romanul lui Elif Shafak, nu se putea abţine să mai cumpere un set de ceşti de ceai ori de cîte ori trecea pe acolo. Acele ceşti în care toată ziua turcaleţii învîrtesc lent linguriţele, tot de sticlă, înainte să-şi savureze licoarea preferată. Bosforul unde au ieşit în calea vaporului nostru delfinii jucăuşi, pe care din păcate eu i-am ratat. Marea Marmara, cu insuliţele ei de vacanţă şi briza care-mi ameninţa tot timpul rochiţa albă pe care am purtat-o, oarecum neinspirat, în ziua aceea. Moscheile şi chemarea muezinilor. Îmbierile cu care încercau să ne oprească toţi vînzătorii şi chelnerii pe lîngă care treceam. Şi, nu în ultimul rînd, oamenii pe care i-am cunoscut în excursia aceasta. Chiar astăzi m-a sunat Tatiana, ea şi Cristi se întrebau ce am păţit de nu am mai dat nici un semn. Nea Vasile aşteaptă încă de la mine poza din seara în care am fumat narghilea, dovada că a pufăit şi el fumul aromat.

Iar apoi, acasă, unde copii au crescut şi vor merge la şcoală. Unde s-a mai aciuat o căţeluşă frumuşică foc, cu blăniţa colorată şi moale ca un puf, cu un pic de bărbiţă sub boticul mereu deschis ca într-un zîmbet. Cu după-amiezile de leneveală la soare, una dintre puţinele ocazii de anul acestea de a da puţină culoare pielii mele.
Bunicile mele îmbătrînesc din ce în ce mai mult şi de asta îmi pare rău, dar nu poţi opri curgerea firească a lucrurilor. Tata şi-a improvizat foarte ingenios un grătar în curte, într-o veche chiuvetă pe care a pus un grilaj, probabil de la un aragaz la fel de vechi, pe care în ultima zi a vizitei mele de vară a prăjit aripi de pui, frigărui şi mititei. În casa bunicii de la Deta s-a transformat magazia de lemne într-o nouă cameră frumoasă şi spaţioasă, s-a schimbat instalaţia electrică, iar acum socrul fratelui meu pune gresia pe coridor.

Pe drumul spre casă m-am oprit să o văd şi pe Consi. Mult mai tonică decît la alte vizite ale mele. Îşi schimbase mobila în camera ei, aranjase baia de serviciu, care a devenit în felul acesta foarte cochetă, urmau sufrageria şi bucătăria. Ne-am uitat împreună la Twilight şi ne-am chicotit pe fanteziile cu vampiri. I-am povestit despre cartea aceea care a pus cîteva puncte importante pentru mine în vîrtejul care sînt. Tare drag mi-a fost să stăm la poveşti o noapte pe care am lungit-o aproape dincolo de limita acceptabilă.

Iar la capăt de concediu am dat o fugă la mare. Am plecat pe la 2 noaptea, Atty s-a descurcat excelent cu condusul dupa o zi de munca si in timpul unei nopti in care ar fi trebuit sa doarma, astfel ca am ajuns sîmbătă la 6 dimineaţa în Mangalia. Ziua baie şi soare, seara în Vama Veche. Am făcut cerc pe plajă, într-un colţişor mai liniştit, unde am cîntat cîte ceva şi am băut vin. Cînd vinul ne-a pus mai bine sîngele în mişcare, cei mai mulţi au testat valurile nocturne. Eu m-am plimbat doar pe malul mării, să mă bucur de o dublă mîngîiere: a apelor şi a nisipului. Marea mi-a udat puţin şalvarii, dar asta conta prea puţin.
Faza cea mai haioasă a serii a fost cînd, la wc-ul public, Zsolt îi cerea ţiganului de la intrare să oprească manelele că nu se poate concentra. Iar omul s-a conformat.

Duminică, înainte să ieşim pe plajă, am degustat îngheţată turcească pe o terasă. Deşi cei ce serveau vorbeau turcă, nu era chiar dondurma. Ci o imitaţie ... mai românească, aşa. Fac ce fac şi tot la deliciile Istanbulului ajung. Ne întoarcem noi acolo cu proxima ocazie, promit.

Inainte sa plecam de pe plaja, Zsolt ne-a facut o serie de fotografii care sint printre cele mai reusite pe care le avem impreuna, eu si Atty. Apoi am iesit la o cafea doar noi doi si o plimbare prelungita, inainte de a ne urca in masina si a lua-o pe drumul de intoarcere in Bucuresti. Sincer, n-am mai fi plecat.

Întoarcerea din poveste

Întoarcerea din poveste nu este, de cele mai multe ori, uşoară. Pentru că rămîi cumva captivat, pentru că trebuie să iei tot ce ai de luat din ea, din poveste, şi să aşezi în tot ce înseamnă restul. Pentru că nu vrei să îi pierzi savoarea, dar nici să rămîi nătîng, ca unul care a auzit cîntecul ielelor. Aşa că întoarcerile acestea au nevoie de timp, nu se întîmplă aşa, bătînd din palme. Cînd te gîndeşti că Dorothy a străbătut ţara lui Oz şi şi-a făcut o mulţime de prieteni pînă să se întoarcă cu adevărat acasă.

Prima mea poveste orientală pe viu, călătoria multvisată la Istanbul, a început cu peripeţii şi a avut drept epilog două zile în spital. Cu toate nebuniile care s-au întîmplat în săptămîna dinainte de plecare credeam că nu voi mai ajunge. De fapt am avut o zi cruntă, în care mi-a căzut cerul în cap, cînd am văzut că nu-mi mai găsesc buletinul. Îmi trebuia ca să-mi fac paşaportul la urgenţă. Totuşi, Cineva acolo sus mă iubeşte, aşa că am primit ajutorul necesar şi am reuşit să am paşaportul în mînă în joia dinainte de plecare.

La revenirea în ţară, a doua zi, mai precis duminica trecută, am păţit o nepăţită. Am făcut febră şi m-a ţinut toată noaptea, nu-mi trecuse după ce am luat de două ori paracetamol. Cum din-astea nu mi se întîmplau decît în copilărie, m-am speriat. Mai ales că veneam dintr-un oraş ticsit de turişti, iar gripa asta nouă şi adevărată speritoare a început să bîntuiască unde vrei şi unde nu vrei. La Spitalul de Boli Infecţioase Victor Babeş însă au constatat că am viroză respiratorie cu sinusurile inflamate. N-am mai făcut nici febră. Mi-au făcut nişte antibiotic intravenos şi acum iau pastile.

Ziceam că Istanbulul e ticsit de turişti? De fapt, în oraşul ăla trăiesc, oficial, 12 milioane de oameni. Neoficial, 15. Dacă în România sîntem 18 milioane, aşa cum ştiam eu, atunci acolo îşi duc traiul un număr de oameni echivalent cu vreo trei sferturi din populaţia ţării mele. Asta parcă e o informaţie pentru rubrica „incredibil, dar adevărat”. Însă, cu toată agitaţia de pe străzile pline de oameni, în patru zile petrecute efectiv acolo nu am văzut nici măcar o dată pe cineva certîndu-se, răstindu-se, înjurînd, înghiontind pe alţii. Nici măcar pietonii nu se arătau ţîfnoşi pe şoferii care nu-i lăsau să treacă în intersecţii, prost obicei al turcilor, din cîte am observat.

Să vă mai spun ceva despre curăţenia de pe străzi, unde maşinile colectoare de gunoaie treceau de cîteva ori pe zi? Despre faptul că, în prima curte a Palatului Topkapi, vechiul serai al sultanilor, construit de Mehmet Cuceritorul iniţial şi apoi extins de cei ce i-au urmat, cînd mi-a căzut pe trotuar gentuţa (goală) de la aparatul foto nu s-a văzut urmă de praf pe ea? Nu vă mai spun. Pentru că sunt detalii de fond, pentru mine. Istanbulul m-a primit cu alte lucruri care mi-au confirmat convingerea că acolo trebuia să ajung. Că bine mi-au făcut Orhan Pamuk şi Elif Shafak, amîndoi scriitori turci contemporani, că mi-au înfipt ispita adînc în minte. Iar călătoria mea care m-a aruncat în mijlocul poveştii orientale merită pe deplin zîmbetul din fotografia aceasta.

Dar pentru a nu mă opri aici, doar la ademenirea confirmată, am să vă spun care au fost primele farmece ale Istanbulului ce m-au prins pe mine. De fapt primul şi primul lucru pe care l-am remarcat şi de care mi-este dor acum a fost briza. Exact. Briza Mării Marmara, care alina şi cea mai arzătoare arşiţă.

Apoi, pe lîngă locurile istorice, pe care le-am vizitat ca un turist cuminte şi sîrguincios ce sînt, bifînd toate activităţile planificate de agenţia Omnia, nu cred că vă voi surprinde dacă voi pune mîncarea la loc de cinste. Mîncarea turcească, da. De la Iskender kebabul pe care l-am ronţăit cu plăcere în Marele Bazar în prima zi, după ce dădusem o raită printre standuri, magazine şi magazinaşe, asta după ce văzusem ultimul palat al sultanilor, Dolbamahce, pînă la frigăruia din inimă de viţel din ultima seară.

Pe cît de simplu a fost primul meu fel de mîncare turcească savurat la Istanbul, pe atît de bun. Răcoarea iaurtului servit pe lîngă fîşiile de vită prăjite ca pentru shaworma alinta papilele gustative după ce le ciupise puţin sosul de roşii picant (ardeiul iute l-am dat, totuşi, la o parte). În a doua zi am descoperit o terasă pe care ne-a invitat un turc care vorbea româneşte. În zona Sfintei Sofia şi a Palatului Topkapi, ne învîrteam după minicroaziera pe Bosfor, lihniţi de foame. Noi, cei şase care ne-am lipit unii de alţii şi am mers împreună în timpul în care nu aveam ceva organizat de agenţie. Adică Ovidiu, eu, Cristi, Tatiana, Matei şi Anca.

Pe terasa unde am urcat în cele din urmă, la etajul 4, am rămas prinşi cu totul de peisaj. Sfînta Sofia era acolo, sub nasul nostru, parcă la doi paşi, solidă şi impunătoare şi totuşi cumva familiară cu arcuirile cupolei şi a celorlalte elemente de arhitectură. În dreapta se vedea Moscheea Albastră, a cărei poveste o voi spune altă dată. Între ele două, Marea Marmara. În stînga, oraşul, Cornul de Aur, turnul Galatei. Acolo am petrcut cîteva ore bune şi în ultima zi, ca să-şi bea băieţii berile. Cînd am plecat, sîmbată, spunea Cristi pe autocar că dacă închide pleoapele vede conturul Sfintei Sofia din nou.

Aici am mîncat un fel de cuib de vinete cu bucăţele de carne de vită şi legume în interior, cu garnitura obişnuită, adică orez, salată, cartofi prăjiţi. Pe cînd stăteam la poveşti, au început să cînte muezinii în minaretele din jur, iar efectul sonor pe mine m-a impresionat. La urmă chelnerii ne-au întrebat dacă vrem cafea din partea casei. Cam peste tot ne-au servit cu ceva din partea casei, la urmă. Ca să nu spun că, în restaurantul unde am mîncat în ultimele două zile, după ce-am comandat de băut ne-au adus şi lipie să nu bem pe stomacul gol.

Mîncare bună, arătoasă, plăcut mirositoare şi îmbietoare peste tot. Mai puţin la seara turcească, unde chiar a fost dezamăgitor meniul, însă dansatoarele şi spectacolul susţinut de showmanul care ştia cîte un cîntec în limba fiecărui grup de turişti prezenţi au făcut toţi banii.

În ceea ce priveşte patiseria unde ne-am înfruptat în ultima zi, la prînz, fotografiile sînt grăitoare. Aproape în fiecare instantaneu pe care l-am făcut cineva înfulecă cu poftă. N-am să pun aici ca să nu-mi stînjenesc noii prieteni surprinşi în ipostaze atît de intime, dar am să vă las să vă delectaţi cu baclavalele din farfuria mea şi din vitrină. Nici nu ştiam că există atîtea feluri. Cea cu ciocolată mi-a plăcut mie cel mai mult.

Despre îngheţata turcească, dondurma, altă dată. Pentru că se leagă de altă parte a poveştii.