Toate sînt la locul lor

În seara asta, cînd am deschis Radio Guerrilla, am dat de un mixaj de muzică clasică şi electro. Genul de amestec care mă prinde întotdeauna. Tradiţie şi contemporan, în cantităţile potrivite.
Ceva mai devreme, cînd am ieşit de la metrou, primii pe care i-am văzut pe stradă înainte să o cotesc, ceva mai încolo, au fost cîinii de lîngă chioşcul-florărie. Căţeluşa, cea mai frumoasă din „hoarda” care îşi face veacul pe lîngă piaţă, se culcuşea într-o cutie de carton, lîngă gard. Se aşeza mai bine, coborîndu-şi urechile pe lîngă marginea cutiei. Acum o săptămînă o văzusem lătrînd în spaţiul verde din spatele gardului, cu unul din picioarele din faţă îndoit spre piept. M-am uitat mai bine, avea o rană în diagonală peste blana roşcată, care începea undeva imediat sub gît. Aşa ceva doar o lovitură de maşină putea produce. Sau o lovitură puternică cu un obiect dur. Mi-a fost milă. Dar probabil că nici şoferul nu avusese vreo vină.
În spatele găleţilor cu flori, pe nişte crengi de brad, un cîine negru cu un guler galben la baza gîtului părea că abia îşi ţine ochii deschişi. Doi paşi mai încolo, am dat de o bătrînă care părea să fie vînzătoarea de flori. Avea în faţă un radiator a cărui incandescenţă am urmărit-o strălucind printre coroanele de înmormîntare atîrnate de streaşina chioşcului. Pentru o clipă, retinele au făcut stop cadru. Dacă aş fi avut un aparat foto la mine, aş fi prins o imagine care ar fi spus foarte multe. O bătrînă cu trăsăturile căzute într-o tristeţe amorţită, nişte cîini care îşi fac culcuş în cutiile şi pe alte rămăşiţe de la ce au vîndut florăresele. Dacă aţi fi trecut pe acolo, poate aţi fi păstrat şi voi imaginile astea vii.

Am fost în seara asta să-i văd şi să-i ascult citind pe Moni Stănilă şi pe Alex Potcoavă, cel mai bun prieten pe care l-am avut în cenaclu. Atît de bun, încît îi ziceam, în glumă, „frati-mio”. Adevărul este că mă uitam în seara asta la el şi-mi dădeam seama că văd ceva chiar din gesturile fratelui meu la el. Cumva calme, dar nu leşinate, masculine, dar nu bătăioase, ironia cumva mai aşezată. Sau să fi fost acel ceva al bănăţeanului pe care-l percepeam drept atît de familiar?
Partea faină la lectura asta din Suburbia, de la Poeticile cotidianului ale lui Răzvan Ţupa, a fost, pe lîngă întîlnirea cu cei doi timişoreni de-ai mei, faptul că a venit multă lume. De la zîmbetul pe sub mustaţă al lui Octavian Soviany, la exuberanţa relaxată a constănţenilor, adică Silviu Dancu şi Mugur Grosu, de la cocălărismul poetic (n-am putut să ratez că exact acel cuvînt l-a folosit chiar el) al lui SGB pînă la zîmbetul lui Komartin care pare să-şi mai fi pierdut din încruntarea anilor trecuţi, sala s-a umplut cu tot felul de feţe şi prezenţe cunoscute, cărora li s-au adăugat şi cîteva figuri noi. A citit şi Domnica Drumea poeme din volumul mai vechi „Crize”, carte pe care spune că a publicat-o pentru a scăpa de tot coşmarul acelei perioade (nu ştiu dacă nu cumva „coşmar” e un cuvînt prea dur, dar nu-mi mai amintesc exact ce a spus). A citit şi dintr-o serie mai nouă, care-mi place. Domnica îmi place, îmi pare o femeie tare frumoasă, delicată, elegantă, şi un copil trist, cu acea tristeţe a caselor vechi şi nerenovate. Iar Marius Ianuş a venit cu un nou manifest literar, „manifestul operaţionist”.

Acum nu ştiu cît de serios a fost el cînd l-a scris, i-am perceput intenţiile şi nevoia de a aduna ceea ce găseşte prea dezbinat, de a găsi o coerenţă pierdută, acea nostalgie paradisiacă a lui Nichifor Crainic la care chiar făcea trimitere. Însă singurul lucru care pot să spun că sînt convinsă că îmi va rămîne în minte este imaginea neonazistului cu braţele şi pectoralii lucraţi la sală, cu ceafa rasă acoperită de două cute de grăsime, cu mustaţă lungă pînă sub bărbie, dar fără barbă, cu vestă de piele, preparînd cu delicateţe un ştrudel cu mere. Rîd şi acum cînd îmi revine în minte imaginea. De unde? Păi zice la un moment dat manifestul lui Ianuş că operaţionismul nu-l combate pe neonazist, ci-l pune să prepare o plăcintă cu mere. Trebuie să recunosc că e o imagine demenţială.

În drum spre metrou, fredonam ceva, nu-mi mai amintesc ce. Zîmbeam, chiar dacă deasupra Pieţii Unirii ceaţa părea să fie mai degrabă respiraţia îmbîcsită a oraşului adormit expunîndu-şi ditamai burdihanul umflat de bere, cu sticla alunecîndu-i din mînă milimetru cu milimetru, cu capul căzîndu-i într-o parte către umăr şi cu buza de jos lăsînd să i se vadă dinţii îngălbeniţi de nicotină. Prin ceaţa asta se vedeau reclamele luminoase de pe clădiri. La semafor, şoferi smuciţi şi şoferi nervoşi se incomodau şi se înjurau unii pe alţii. Maşinile îmi păreau nişte fantome, pur şi simplu.

Ştiţi cum e să stai cu Guerrilla în urechi şi să scrii după o zi de care te poţi declara, cu toată inima, mulţumit? Şi în timp ce scrii, să simţi mîna caldă pe talia ta descoperită în timp ce vocea omului drag, pe care-l ştiai adormit, îţi spune „acoperă-ţi spatele, uite ce rece eşti aici”? Toate sînt la locul lor. Putem să ne culcuşim unul în căldura altuia.
Noapte bună.

Oracol de om mare. Sau leapşă

Am primit şi o leapşă, e adevărat, cu ceva vreme în urmă. Şi, cu scuzele de rigoare pentru întîrziere către Grig Şoitu, care mi-a pasat-o pe Sitcom, în seara asta am să mă destind răspunzînd întrebărilor.

Apropo, genul ăsta de leapşă îmi aminteşte de caietele oracol pe care le ţineam noi fetele în gimnaziu şi chiar în liceu. Şi apoi ce intrigi se ţeseau în jurul lor, mai ales că le aruncam săgeţi sau cîrlige băieţilor care completau şi ei. Mai erau şi dintre cei care dădeau cele mai plictisitoare răspunsuri, e adevărat, şi atunci să vezi dezamăgire.
Cred că cel mai drag oracol l-am ţinut în vacanţa de vară dintre gimnaziu şi liceu. Intrasem la Colegiul C.D. Loga, de renume şi cu pretenţii, mă eliberasem de povara programului strict, plus că aveam gaşca foarte frumoasă cu care am jucat vara întreagă ping-pong în curte, pe masa meşterită de tata. Răspunsurile din acel caiet nu mai erau aşa, pe intrigă, ci erau deja ale unor mici oameni mari, care se jucau un pic altfel acum cu cuvintele.
Dar să mă joc şi eu.

(foto Atty, scurta de la Retro Madame)

1. Ce vîrstă ţi-ai da dacă nu ai şti cîţi ani ai?

Poate să pară că mă joc prea mult, dar sînt şi femeie şi copil. Sper să rămîn aşa pînă la adînci bătrîneţi, cînd voi fi trecut prin rolurile pe care mi le doresc, adică acela de mamă şi de bunică. Aşa că aş putea spune liniştită că am 8 ani (vîrsta asta am împlinit-o la Slănic Moldova, unde am fost din nou recent), dar şi 32 de ani. În mine sînt toate vîrstele prin care am trecut, aşa cum spune şi Simona Popescu în “Exuvii” (frumoasă carte).

2. Ce e mai rău, să eşuezi sau să nu încerci?

Eşecul nu-i chiar capăt de lume. Cine nu ştie să primească un eşec, nu ştie cu adevărat să înainteze. Decît pe drum drept … iluzoriu. Uşa la care ţi-e frică să baţi nu cred că ţi se va deschide vreodată. (mmm, ce înţeleaptă sînt! hehe)

3. Dacă viaţa e atît de scurtă, de ce facem atît de multe lucruri care nu ne plac şi nu facem atîtea lucruri care ne plac?

Pentru că sîntem cîrcotaşi şi nici măcar nu ne plăteşte nimeni la tv să facem asta. Oricum, cică petrecem destul de mult timp dormind şi mîncînd. Cui nu-i place să doarmă să ridice două degete. Uşor, să nu-mi scoateţi ochii.

4. Cînd ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de vorbit şi de făcut, ţi se pare că s-a vorbit mai mult decît s-a făcut?

Mamă, distopia asta a devenit realitate … s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de. Haideţi, mă, voi glumiţi. Şi-apoi eu sînt cam gură spartă. Acum o să daţi vina pe mine. Dar cînd voi schimba lumea parcă văd că o să-mi faceţi galerie.

5. Dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cît de bogată ai fi?

Huh? Nu pot îmbina astea două, moneda cu fericirea. Dacă e să văd fericirea sub o formă materială, cred că mai degrabă îmi apare în faţa ochilor un borcan cu bomboane colorate. Şi-apoi, să nu fac aroganţa să mă laud cît sînt de fericită. Mai bine o trăiesc pur şi simplu. O vor simţi şi cei care îmi văd zîmbetul şi-mi percep energia.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să-l vezi cel mai schimbat la oameni?

Inima. Să nu se mai înece în orgoliu şi egocentrism. Să caute alte inimi şi să conştientizeze că numai în legătură va trăi.

7. Faci ceea ce ai visat să faci sau faci ceea ce faci numai pentru că împrejurările te-au adus aici?

Am fost norocoasă. Fac lucrul fără de care îi spuneam mamei la 9 ani că nu pot trăi: scriu. Într-o oarecare măsură, fac şi ceea ce scriam în oracolele alea din copilărie şi adolescenţă: le sînt de folos oamenilor din jur. Chiar şi celor ce nu mă cunosc şi nu mă vor cunoaşte vreodată.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Cred că aş fi avut copiii mult mai devreme. Adică n-aş fi aşteptat să trec de 30 ca să-i fac, ar fi fost oribil, aş fi avut toate şansele să-i las orfani în copilărie. Şi, dimpotrivă, prefer să am grijă de nişte orfani, aşa cum se întîmplă în familia noastră.

9. Eşti mai preocupată să faci lucrurile cum trebuie, sau lucrurile care trebuie?

Hmm, cred că prima variantă ar fi perfecţionism dus pînă la obsesie. Nu m-aş vedea în ruptul capului fiind torţionarul perfect (cum trebuie, nu?) sau jigodia politică perfectă (din nou, cum trebuie). Prefer să le fac pe cele care, conform sistemului meu de valori, trebuie. Care mă ajută nu doar pe mine, ci şi pe ceilalţi.

10. Dacă ar trebui să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Keep the faith (sună mai percutant în engleză, fir-ar).

11. Ce-ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Dă-o-n pisici, pînă şi într-o leapşă din asta tot între cele două extreme care obsedează tot românu am de ales. Hahaha. Nu vreau, nici una nici alta. Vreau să fiu omul la locul lui între oameni.

12. Ce-ai alege între a pierde toate amintirile de pînă acum sau a nu mai fi capabil să-ţi faci altele?

Adică între amnezie şi Alzheimer, cumva. Damn. Ce-aş face cu unele fără altele? Tot n-aş fi un om întreg … cred însă c-aş prefera să le păstrez pe cele pe care le am deja. Ce-i în mînă nu-i minciună, ce ziceţi?

13. Îţi mai aduci aminte momentul acela de acum 5 ani cînd erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are importanţă acum?

Momentul nu, perioada da. Acum 5 ani se întîmplau lucruri. De fapt, cu puţin mai mult de 5 ani. Eram în America, iar asta a fost una dintre cele mai dificile experienţe de pînă acum. Ce-i mai important, că am reuşit pînă acum să înţeleg, să asimilez şi să iert. Atît celorlalţi, cît şi mie însămi. Asta după ce mi-am recunoscut greşelile ca parte a mersului înainte.

14. Care este cea mai fericită amintirile a ta din copilărie? Ce-o face atît de specială?

Cînd am revenit acasă. După doi ani în care plămînii nu mă lăsau să îmi vizitez părinţii fără o criză de astm la cîteva ore după ce am ajuns. În clasa a V-a, situaţia s-a remediat extraordinar de mult şi am început să merg acasă regulat, în weekenduri şi în vacanţe. Totul s-a schimbat atunci.

15. Dacă ai cîştiga un milion de dolari, ai renunţa la ce faci acum?

La statul la birou, da. La scris, niciodată. Mi-aş cumpăra o căsuţă la mare şi una la munte şi m-aş ţine de lucrul la cărţi.

16. Cînd a fost ultima oară cînd te-ai aruncat cu capul înainte în ceva din ce credeai cu tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

În ce am făcut profesional, n-au existat oameni în jurul meu care să mă sfătuiască să nu încerc. Iar ca să dau răspunsul corect aş intra într-o zonă prea intimă, totuşi.

17. Cînd a fost ultima oară cînd ţi-au auzit sunetul propriei respiraţii?

Astă noapte, în pat, după ce mă trezisem însetată, m-am ridicat să beau apă, am revenit şi am strîns pe cine mi-e mai drag în braţe. Mi-am auzit respiraţia somnoroasă care se pierdea în căldura dintre noi.

18. Care este lucrul pe care ţi-ai dorit întotdeauna să-l faci şi nu l-ai făcut?

Să devin mamă. Deh, conjunctura.

19. Care este lucru pe care-l faci mai bine decît toţi ceilalţi pe care-i cunoşti?

Adică ar trebui să-mi fac statuie deasupra tuturor oamenilor pe care-i cunosc? Nu, mulţumesc.

Senchiu pentru leapşă atît lui Grig, cît şi iniţiatorului ei. Iar eu o arunc mai departe în terenurile următorilor: Moni Stănilă (dacă tot i-am descoperit blogul), lui bro Ionuţ cu gîndacii lui, lui Zaki pentru cînd îşi deschide blog (zilele astea). Celor ce n-au răspuns la cealaltă nu le mai dau.

Nu-i aşa că nu vă supăraţi dacă vă spun că postarea de mai jos, cu poezia lui Ion Chichere, merită mai mult decît cea pe care tocmai aţi citit-o dacă aţi ajuns pînă aici?

Mi-e dor de el

Un prieten pe care-l consider un om frumos şi de încredere, deşi încă nu am avut ocazia să stăm faţă în faţă decît pe căi virtuale, mi-a adus aminte astăzi de Ion Chichere. Omul ne-a transcris un poem pe un site şi ne-a întrebat al cui este. Nu-l puteam ajuta, dar mintea mea s-a dus instant către nobilul care a fost poetul de la Reşiţa. De cîte ori îmi amintesc de el, mi-e dor. Tare dor. Deşi nu l-am întîlnit foarte des, mai des vorbesc în zilele de azi cu tot felul de oameni pe internet. Însă prezenţa lui nu ar putea fi înlocuită niciodată de nimic. Chichere avea acea nobleţe interioară a lui şi numai a lui, acea licoare magică pe care n-o vei mai regăsi decît în poeziile lui.

În anul cînd a murit, cînd ar fi trebuit să facă 50 de ani, mă vedeam des cu Alex Potcoavă. Ieşeam mai ales în Cargo în Timişoara, care atunci era pe una dintre străduţele din imediata vecinătate a magazinului Bega. Stăteam la cîte o bere şi fumam ca turcii şi povesteam ore în şir. „Ploaia” de la Cargo ne aducea aminte de Chichere şi-i simţeam absenţa, pur şi simplu.

Prietenului care mi-a amintit i-am transcris şi eu astăzi un poem de-al dragului prieten dispărut. Dar vreau să-l transcriu şi aici. Sper să se bucure de el cine îl va citi.

(foto: born_2_rock de pe deviantart.com)

Un trandafir pe calorifer

Aceeaşi pasăre ne-a privit şi astăzi prin geam?

un trandafir pe calorifer
în camera goală

trupuri mai lungi decât umbrele avem
şi doar albul uşilor care se închid
şi se deschid
luminează coridoarele

cu paşi mici
în vîrful picioarelor
treci prin cameră
goală şi serioasă ca un copil

în timp ce te privesc printre gene
în jurul trupului tău frumos
pîlpîie o culoare de lapte

cînd te intizi în braţele mele
pari o luntre uşoară
finisată de ape

(Ion Chichere, vol. "Puterea iluziei", Ed. Mirton 2004, republicat în antologia "Transatlanticul şi păpădia", Ed. Marineasa, 2004)

Dupa 20 de ani. Invitatie la coliva

Curios cum trecem pe linga lucruri pe care nu le observam multa vreme. De exemplu ditamai hala de linga semaforul de la Timpuri Noi, cum mergi pe malul Dimbovitei spre Unirii. N-am vazut-o niciodata pina azi dimineata.
O dimineata gri gri gri. Mai tirziu a pornit burnita asa fina incit ai zice ca transpira cerul deasupra noastra. Oare de ce?
Atmosfera aceasta, cu lumina ei cenusie, o lumina care parca nu vrea sa deranjeze, parca da sansa de odihna retinelor, astfel ca ochiul interior sa pulseze el in locul lor, pe mine ma prinde. Ma simt cumva ca un urs in birlogul lui, rasucindu-si gindurile o data cu fiecare inspirare, crescindu-si visele cu fiecare expirare.

Ieri am fost la Dharma Bar, pe Blanari, in diagonala fata de Club A. Acolo, la subsol, intr-un cadru care-ti da senzatia de intim si de calm, i-am ascultat citind pe Adela Greceanu (proza) si pe Adrian Dinis (poezie). Merita sa povestesc alta data, pe indelete. Am mers cu bro Ionut si am ajuns devreme. L-am vazut doar pe Komartin, care modereaza intilnirile de acolo, si am aflat ca se tin la subsol. Nu era inca nimeni, doar vreo trei oameni pe afara, asa ca am zis haide sa mai dam un ocol prin centrul vechi. Sa vedem inca o data de ce te simti straniu in zona asta.
Asa cam am coborit pe Blanari spre bulevard, apoi am cotit spre Lipscani. In vitrine rochii de mirese, unele de culoarea untului, inspirate de tunicile antice sau de cancanul frantuzesc. Strada insa zace cu toate matele scoase si cu ceva oase la vedere. Ne face ocheade cu zecii ei de ochi, ne pune pe ginduri cu ridurile ciudate de pe frunte si ne arata pervers ceea ce nu am vrea sa vedem. Ceea ce ar trebui sa fie sanatos si functionabil sub pielea ei fina de asfalt.

Cind am plecat de la intilnirea literara, mergind pe bulevard spre Unirii m-am speriat. Am dat cu ochii de un banner monstruos cu Basescu. Avea bratele intinse ca o caracatita portocalie si cu rinjet miselesc. Daca m-ar lua in brate, inima ar iesi din mine si ar lua-o la fuga. Cred ca am sa votez cu Crin Antonescu, chiar daca nu-mi place numele, Crin imi suna fals si Antonescu mi-a trimis strabunicul la moarte. Pe Geaona l-am vazut azi-dimineata spinzurat de un stilp de linga podul de la Timpuri Noi si m-a pufnit risul, amintindu-mi cum zicea mama ieri ca peste tot apare de mina cu bunicuta Iliescu.
Tocmai trecusem pe linga un ciine care latra mai mult a nevoie de partea dinspre sosea a gardului de pe malul girlei. Dincolo de gard era o sleahta de patrupede care pareau sa se pregateasca de o nunta ciineasca pe fast forward. Pe girla nu mai erau rate astazi sau poate s-au dus in vizita in centru.

In lejeritatea zilei de dupa un deadline cu succes rezolvat, am zappat pe bloguri. Si l-am gasit pe al lui Moni Stanila, fata asta care face treaba buna cu Cenaclul Pavel Dan din Timisoara, cel mai vechi din tara, atit de vechi ca avea nevoie de o infuzie de adrenalina sa scuture amorteala de pe el. Iar Moni i-a servit-o.
Ei bine, cu ajutorul lui Moni am aflat ca 82% dintre timisoreni au uitat. Si-au uitat mortii, nu mai vad urmele de gloante de pe cladiri sau, daca le vad, le privesc ca pe niste cicatrice ale unei boli de copil obisnuite. Daca timisorenii au uitat, cei care nu au votat niciodata nomenclaturistii imbracati in blanuri de pdsristi, atunci praf si pulbere. In anii 90 ieseau regulat in Piata Unirii sau Piata Operei sa intrebe cine le-a trimis vecinii in gropile comune sau la crematoriu. Astazi probabil a ramas doar un pretext de conversatie la o coliva.

Dupa 20 de ani, la Tirgu Mures, pe aleea pe care se plimba amicul meu Zaki, coleg de breasla, se va protapi statuia generalului Gusa. Ce realitate de un suprarealism grotesc ni se serveste. Pofta buna. Wc-urile? Prima la stinga.

Căldură scandinavă. November song

Aş avea multe multe de povestit, dacă mă gîndesc la toate nu ştiu de unde să le mai apuc să încep să mă simt ca într-un carusel. Dar cum din fericire nu sufăr de ADHD, ci doar de ale mele, mă feresc să intru în vîrtejul care m-ar duce pînă la urmă la a nu mai scrie despre nimic. Am să încep chiar cu începutul zilei de azi.

Dormit tîrziu. Face bine cînd eşti acasă în concediu medical, în a doua zi de tratament, pentru o bronşită astmatiformă cum n-ai mai avut de ani buni de zile. Culmea, tocmai în anul în care te-ai lăsat iarăşi de fumat.
Biscuiţi cu miere. Cafea cu mult lapte. Eliberadio sau Gorila, cum îl alint eu. Desigur, Radio Guerrilla. Deşi muzica se tot repetă, mai auzi ştiri care îţi pot folosi precum şi informaţii despre ce se mai întîmplă prin oraş şi este demn de luat în seamă. Cum ar fi filmul documentar „Dacia, dragostea mea”, pe care l-aţi fi putut vedea la Clubul de la Muzeul Ţăranului Român aseară sau îl puteţi încă urmări în fiecare seară de miercuri de luna asta. Ascultam despre filmul ăsta ieri, pe cînd leneveam în pat după baia cu spumă cu care m-am răsfăţat. Cică regizorului i-a venit ideea să facă documentarul ăsta despre marca emblemă a României comuniste tocmai pentru că a fost un simbol al libertăţii de mişcare într-o lume înţepenită sub stigmatul dictaturii. Şi apoi el s-a născut în 1968, la fel ca maşina românului dinainte de revoluţie. Mi-a plăcut răspunsul lui privitor la nostalgii după alte vremuri: este nostalgic după propria lui copilărie, cînd nu avea griji, nu după regimul în care s-a întîmplat să fie copil.
S-ar putea zice că vreau să par cu moţ ... dar eu de fapt mă amuz gîndidu-mă că-s nostalgică mai degrabă după o lume pe care am văzut-o doar în amintirile bunicilor. Lumea României libere şi cu identitatea încă asumată, cu valori asumate. Sper să nu fie şi asta o altă iluzie.

Am şi pierdut timpul azi ca să mă minunez la prostiile oamenilor ... my bad. I’ll spank myself. În cea mai profundă linişte a intimităţii mele.
Trecînd peste momentul de vinovăţie, cel mai mult mi-ar plăcea astăzi să spun cîte ceva despre o carte citită cu cîteva săptămîni în urmă. Poate şi pentru că vremea de acum se potriveşte cu vremea scandinavă pe care am cunoscut-o eu în Danemarca. Scriitorul, Per Olof Ekstrom (cu două puncte pe ultimul o, pisici, nu ştiu cum să fac asta), este, cred, primul suedez pe care-l citesc. Omul a scris romanul, „N-a dansat decît o vară”, apărută la Editura Leda (parte din Grupul Editorial Corint), la doar 23 de ani. Sincer, o adevărată performanţă, mai ales pentru că mi-a depăşit aşteptările.

Începutul cărţii m-a pus cumva în gardă în sens negativ. Mă gîndeam că riscă monotonie greoaie, gravitate care nu va lăsa povestea să respire, tezism poate. Toate reticenţele mele însă au căzut rînd pe rînd. Este adevărat, gravitatea stă la locul ei, există ceva apăsător în tonul scriitorului, aşa cum există şi la Ingmar Bergman, de exemplu. Acel ceva scandinav. Dacă nu suporţi tonul baritonal, dacă vrei să citeşti doar chestii scrise în sonorităţi de tenor, atunci va fi cam greu să mergi cu vreun scandinav pînă la capăt. Eu însă rezonez cu asta.

Primul lucru care m-a bucurat a fost să văd că citeam o carte despre o vară petrecută la ţară de un băiat de oraş, imediat după ce şi-a dat bacalaureatul şi intrase la facultate. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta o carte cu poveştile adolescenţei mele şi a prietenilor mei la ţară. Vedeam riscuri la tot pasul în a scrie aşa ceva în epoca urbanismului prin excelenţă. Dar iată că Ekstrom a reuşit să le evite, să nu scrie nici ceva plictisitor, nici lacrimogen, nici păstos, nici superficial, nici tezist.

Nu există nimic spectaculos în întîmplările acelei veri pe care Goran o petrece la ţară, la unchiul său, reuşind încetul cu încetul să-şi găsească locul în mica comunitate şi chiar ataşîndu-se de tinerii care, i se pare lui, l-au acceptat în cele din urmă. Doar finalul trece într-o notă de senzaţional prin modul în care totul se încheie. Tonul scriitorului rămîne însă pînă la capăt reţinut, delicat. El nu strigă aşa cum o face un Palahniuk. El vorbeşte în surdină despre prietenie, despre schimbarea moravurilor, despre schimbările sociale în pragul industrializării şi urbanizării masive. Despre modul în care tînărul Goran încearcă să se agaţe de o umanitate delicată, de comunitatea ameninţată cu dislocarea între mirajul oraşului, spre care tind tinerii, şi tradiţionalismul greoi, înţepenit al evlavioşilor bătrîni, adunaţi în jurul unui pastor inteligent, cult, dar frustrat şi măcinat de porniri despotice.

Mi-a plăcut cum perioada petrecută acolo, la ţară, s-a schimbat în doi timpi şi trei mişcări pentru Goran. În prima săptămînă se plictisise îngrozitor, era înnebunit că n-o să aibă ce face, aşa încît le-a trimis o scrisoare disperată prietenilor orăşeni. Peste cîteva săptămîni, cînd a descoperit cele două asociaţii în care se organizau tinerii, disputa între ei şi bătrîni în jurul ideii de a ridica un Cămin Cultural, balurile şi repetiţiile pentru organizarea unui spectacol, poveştile celor de vîrsta lor, a început să regrete că scrisese acele rînduri. La sfîrşitul verii, îndrăgostit de fata vecinilor, pe care la început o văzuse doar ca o partidă bună pentru o aventură erotică, refuza să se mai întoarcă în oraş. I se părea că este mult mai multă nevoie de el acolo, că ideile şi participarea lui vor putea ajuta mica comunitate ce, repet, părea că-l acceptase.
Finalul te face să te întrebi serios dacă chiar fusese primit cu adevărat între tinerii de prin împrejurimi sau avea să rămînă mereu străinul. Cel de obîrşie superioară, cel cu o situaţie materială şi intelectuală care o depăşea pe a lor, simpatic uneori, dar cam într-o ureche cu fascinaţia lui pentru un loc din care ei cam vroiau să scape. Sau în care nu credeau că el ar avea, de fapt, ce căuta.

Povestea de dragoste dintre Goran şi micuţa Kirstin, cea cu palmele aspre de muncă şi urmărită de vinovăţia de a trăi o relaţie erotică ascunsă, m-a înduioşat cu delicateţea ei dublată de un fir subţire de melancolie. Finalul m-a lovit. Cu atît mai mult cu cît nu este „ţipat”, cu cît tragedia se petrece cumva ascuns.
Vreau să spun că mi-a luat ceva timp să realizez că fragmentele scrise în italic, la fiecare început de capitol, de fapt sunt ca un fel de epilog. Pare aproape suprarealistă cumva succesiunea pasajelor respective. Pînă cînd înţelegi, la urmă, ce se întîmplă. Iată o chichiţă tehnică (modernistă?) care aici prinde de minune. Mie mi-a venit să-mi dau una cu palma peste frunte cînd m-am prins care era faza.

Pe vremea asta mohorîtă, vă recomand cartea. O să vă încălzească dacă ştiţi cum să o citiţi.

O zi perfectă

(foto: milena_pl, pe www.deviantart.com)

O perfectă zi casnică de weekend. Asta după ce miercuri şi sîmbătă am umblat de plăcere prin oraş. E adevărat, miercuri voiam să mergem la film, la „Amintiri din epoca de aur”, care era pentru a doua săptămînă la Studio. Dar ziua Orange, cinematograf bunicel, cu preţuri oricum nu foarte mari ... Aşa că atunci cînd am ajuns noi pe acolo era coada pînă în stradă. Pe de o parte m-am bucurat, mi-am zis că uite, filmul românesc are atît public şi asta-i fain. Pe de altă parte însă mi-a cam pierit starea, după ce am stat o grămadă la coadă şi bănuiam că deja nu mai prindem loc pe scaune. Într-adevăr, pe la 20:15 (filmul ar fi trebuit să înceapă la fix), casiera şi-a întrebat colegele dacă mai este loc în sală şi cică mai erau în primul rînd. No fun. M-am chinuit să văd două filme aşa şi mi-a ajuns. N-am să mai repet experienţa.

În plus, sîmbătă seara la concertul celor de la Disco Balls (vi-i recomand, mie îmi plac mult băieţii, foşti Travka) m-am întîlnit cu Mihai Fulger. Şi, ca acum doi ani la Anonimul, în Deltă, ne-am întins la poveşti despre filme. Iar el mi-a spus că singura parte care merită văzută din producţia cinematografică la care se înghesuia lumea este a doua, cea a lui Mungiu. Spre ruşinea mea, nu am verificat dacă asta rula miercuri, iar acum mi-e cam lene să o fac.
De la Mihai am mai aflat despre festivalul de film unde practic am stat de vorbă prima oară cu adevărat, pînă atunci ne întîlnisem doar aşa, cît să stăm în aceeaşi sală la vreo conferinţă de presă. Am aflat că Anonimul s-a cam scufundat. Că anul acesta n-au mai chemat critici şi n-au mai avut nici un fel de juriu. Bullshit. Nu ştiu ce-are de gînd Vîntu cu mişcările astea, dar cînd oamenii ca el încep să răspîndească tăcere şi-şi retrag banii din anumite direcţii cu siguranţă te pun în gardă. Cică se aude că vrea să desfiinţeze Cotidianul după alegeri. Pentru asta i-aş arde personal un pumn în figura aia porcină şi la propriu, şi la figurat. Mda, porcilor nu le creşte barbă, dar nici măcar barba nu poate masca ceea ce are în el murdar acest îmbogăţit pe spinările noastre. De ce i-aş arde un pumn din toată inima? Pentru că la Cotidianul am învăţat meserie, pentru că acolo am găsit mediul intelectual în care să devin jurnalist cu o anumită ţinută şi nu unul fixat pe un singur lucru: cum şi pe cine să sape mai bine, cum şi pe cine să pupe mai bine în dos ca să facă mai mulţi bani şi să intre în rîndurile parveniţilor lipsiţi de valoare.
Dar să revenim.

Miercurea a continuat cam aşa: am pornit-o spre Cărtureşti unde am stat pînă spre ora de închidere, care este 22:00. Am ochit nişte cărţi pe care le vreau de la Bookfest, în ideea că poate prind şi nişte reduceri. Apoi am coborît la subsol, unde mi-am făcut de lucru cu cărţile de bucate. Trebuie să-mi cumpăr una din-asta. De fapt, deja am început să îmi iau lunar două publicaţii cu reţete, din care am şi început să experimentez. De exemplu ieri am gătit o salată cu pere (stropite cu zeamă de lămîie), roşii, măsline, ouă, salată verde, ulei de măsline, sare, piper şi scorţişoară. Un fel de mîncare care, la prima mestecare, te face să simţi distincte toate aromele, pentru ca apoi ele să se întîlnească într-un gust fin şi plăcut.
Bine, lui Atty nu i-au plăcut perele în combinaţie (gustul lui s-a format într-un fel care spune NU amestecului de sărat cu dulce), le-a dat la o parte, dar restul a mîncat cu plăcere. I-am servit ca supliment şi nişte cremvurşti de pui de la Meda (cei mai buni), asortaţi cu nişte muştar cu hrean. Iar ca desert, iaurt cu vişine.

Şi iată că am ajuns la perfecta zi casnică de duminică. Iniţial ne gîndeam să mergem la biliard lîngă Politehnică, dar pînă la urmă oboseala lui se adunase prea multă şi i-a prins mai bine o porţie sănătoasă de somn extra. Aşa că am stat cam pe acasă, ieşisem deja sîmbătă întîi la o aniversare şi apoi în Fabrica. Iar eu m-am apucat de ceva plăcut mie: să-mi rearanjez hăinuţele în dulap. Cele de vară au făcut loc celor de toamnă-iarnă-primăvară. Acum stau toate aşa frumos aliniate şi culorile lor plăcute se succed una după alta ca într-un joc că, dacă mai era Atty aici cu aparatul foto, cred că v-aş fi arătat interiorul dulapului meu. Hehe, iar pasiunea asta pentru a avea dulapul gata de privit şi mîngîiat ochiul îmi vine din copilărie, cînd eram îngrozitor de dezordonată cu hainele.
Pe atunci mama era disperată, iar replicile ţîfnoase gen „nu-mi găsesc pulovărul, ce mi-ai făcut cu el” erau la ordinea zilei. Rezolvarea a venit însă cu ajutorul unei bune prietene de familie (pe atunci bună prietenă pentru că oamenii îşi mai şi schimbă orientările). Ea a început să-mi povestească cum, cînd era cam de vîrsta mea, atunci cînd îşi deschidea dulapul venea fratele ei mai mic şi se aşeza acolo, pe covor, ca să-i admire interiorul. M-a făcut praf povestea asta, aşa că de atunci m-am străduit să am mai tot timpul dulapul gata să fie privit şi, eventual, premiat. (ok, aici glumesc deja).

În timp ce eu îmi vedeam de aranjarea hainelor în dulap, Atty se uita la fragmente din Războiul stelelor. Aşa că o bluziţa verde, lungă, cu tăietură în V la nivelul gîtului, cădea fix peste o ureche de-a lui Jar Jar Binx, de după o mînecă de voal ieşea nasul de viitor-Jedi-care-n-a-mai-fost al lui Anakin Skywalker. Ceva mai serios, Qui-Gonn Jinn a reuşit să evite în ultimul moment coliziunea cu un pulovăr clasic, negru cu dungi mov subţiri. Iar Obi Wan Kenobi stătea cumva în umbră, mascat de un colţ din dantela ce încadrează un decolteu roz. Între toate astea, ne spuneam nimicuri, mai un chicot de rîs, mai cîte o întrebare despre cîte o fază sau despre ce urmează să se întîmple.
Cum v-am zis. O perfectă zi casnică de duminică.

Vintage. A true love story

Vintage. Era cazul să descopăr asta. Aş putea spune, ca o adevărată capricoarnă. Pentru că îmi place să merg înapoi la rădăcini. Pentru că istoria mă ţine cu sufletul la gură şi cu imaginaţia gata să înflorească triplu. Să nu mai vorbim de istoria familiei mele. Aceea este teren sacru (contez pe voi că veţi pătrunde sensul acestui sacru, şi nu vă veţi duce cu gîndul la mistificare).
Bineînţeles că în adolescenţă mă îndrăgostisem de Indy. Cum nu ştiţi cine e? Profesorul acela de istorie din filmele lui Lucas/Spielberg, care, din şoarece de bibliotecă, se poate transforma oricînd în vînător de comori, atunci cînd are motivaţia potrivită. Un fel de savant zăpăcit, bronzat, destul de atletic, aventurier şi tobă de carte. Cine nu s-ar îndrăgosti de un astfel de arheolog?

Vintage. Să vă spun că la 8 ani învăţam să cînt la un acordeon care data de undeva din perioada antebelică, o mică bijuterie făcută în Austria într-o serie restrînsă, pentru femei? Sau că mobila care mi-e promisă moştenire de la mama de acasă este cea făcută tot pe la începutul secolului, de sufragerie, lemn închis la culoare, cu două vitrine de cristal autentic? În clasa a VI-a eu şi trei colegi (din şase sau aşa ceva, cîţi băieţi aveam în clasă, la Pedagogic) eram muşchetarii. Eu, Aramis, pentru ca acesta se ţinea de năzbîtii lirice. Chiar şi în buletin m-am iscălit Aramis la prima mînă. Bunica a rămas întîi perplexă, apoi a şters cu picul şi m-a pus să semnez George, cu pixul, peste. Iar la urmă a rîs tare tare.
Se înţelege că am fost fan Dumas, nu? Şi Stendhal.

Vintage. Pălării elegante. Cravate. Mănuşi croşetate. Ii româneşti. Costume tradiţionale bavareze. Am avut o rochiţă din-asta, cu corset, în adolescenţă, cînd toate fetele cool se îmbrăcau cu body şi blugi sau cu tricouri mulate deasupra buricului gol. Eu pe atunci purtam costumul de cununie al maică-mii, rochiţele ei scurte şi chiar buricul gol, dar aşa: peste picioare, o fustă lungă albă, iar bustul acoperit cu un bolero al mamei, cu model de flori albastre, prins cu o broşă.
(Bine, bine, mi-am dat şi în petic cu o scurtă de blugi ferfeniţită şi desenată cu pixul, Sex Pistols style. Singura dată cînd mama m-a pus să mă schimb înainte de a pleca de acasă)
Îmi plac foarte mult hainele de epocă. Dacă aş avea ocazia, aş purta aşa ceva şi pe stradă. Cum însă mi-e greu să cred că voi avea curînd ocazia, mai degrabă mă veţi vedea purtînd rochiţa chinezească, pe care mi-am dorit-o întotdeauna şi o am deja în dulap, de la Margot Vintage. Nu vreau să stric momentul, am să mă pozez cu ea şi o veţi vedea cînd o voi lua pe mine ca să merg cu al meu la chinese.

(foto: Atty)

Iar aici de fapt începe actuala mea poveste cu vintage. Prima poveste completă. Cu ajutorul lui Margot, care este un om la fel de frumos ca ocupaţia pentru care şi-a deschis blogul (aţi dat deja click şi l-aţi descoperit, aşa-i?). Nu am avut ocazia să stau prea mult cu ea de vorbă, dar calitatea contează şi nu cantitatea cînd este vorba de comunicare.
Îmi vine acum în ureche un cîntec, dacă tot vorbim despre retro: „going through a strange situation/ to much talk and no communication”. În cazul de faţă, e reversul. Cîteva mailuri scurte şi drăguţe, o rochiţă chinezească, una în dungi movuli şi alta bej cu albastru, simplă, mai mult pe corp şi cu tăietură în V la baza gîtului (care au ajuns toate la mine în dulap) şi o întîlnire la Braşov. Acasă la Margot. Pentru că aveam drum pe acolo, întorcîndu-mă cu maşina de la Tuşnad. Şi vroiam o superbă rochiţă bej-aurie pentru nunta la care voi merge peste două săptămîni. Aşa că m-am oprit să o probez.
Bine am făcut. Omul pe care l-am văzut faţă în faţă mi-a plăcut, aşa cum mă aşteptasem. Şi nu spun asta pentru că m-a încărcat la plecare cu o pungă plină de nuci din curtea gazdei ei. Sau pentru că doamna gazdă vroia să-mi dea şi un pisoi (ceea ce mi-a amintit că tare-mi plac felinele, dar din păcate fac alergia asta năprasnică la ele). Ci pentru că. Pentru că am simţit un om fain.

M-a cucerit şi locşorul unde locuieşte Margot. O curte superbă, cu deluşor pe care aleargă, dintr-o parte în alta, un cîine zvăpăiat agăţat de un lanţ. Un living cu aer intim, cam cum îmi amintesc că aveau danezii, cu ferestre mari, dar tavanul jos, cu un pian într-un colţ. Cu mobilă veche prin toata casa. Cu un atelier plin de hăinuţe care, pentru un om proaspăt cucerit, la modul conştient, de vintage, era un fel de candy shop. Iar rochiţa pentru care m-am oprit va fi a mea. O veţi vedea pe mine după ce o port.

(foto: Atty)

Acum însă v-aş spune şi cum am descoperit-o pe Margot. Am pornit din blog în blog, de la prietena mea Smara, pînă la Vintage Lovers Pub , iar acolo am găsit-o pe fata de la Braşov. Tot prin Smara am descoperit-o si pe Veronica. Cea de la care am bentiţa purtată la Istanbul, cea cu pălărioară şi fluturaş. Şi alte minunăţii pe care nu am apucat să le port încă, dar nu trebuie să risipeşti toată plăcerea dintr-o dată, nu?
Veronica face bijuterii. Broşe frumoase şi aproape vii, ca petalele unei flori. Bentiţe chic. Coliere neaşteptate, de la cele cu medalioane croşetate pînă la cele din mărgeluţe cu inimioară făcută din fimo la capăt. Brăţări victoriene. Cînd mi-au căzut ochii pe acestea din urmă, am ştiut: vroiam şi o zgărduţă la fel. Sînt fan zgărduţe, să ne înţelegem. Astfel că acum am setul pe care deja l-aţi putut admira afişat mai sus. Cînd l-am încercat, acasă, după ce l-am primit de la Veronica, nu îmi mai venea să mă despart de el. Aşa că, vă daţi seama, trebuia să mă laud.
Sper că nu m-am lăudat prea mult.

(foto: Atty)