November wonders (unu)

Mă miram în seara asta, cînd am ieşit să jucăm ping-pong şi n-am găsit masa liberă (weekendul astă am plecat prea tîrziu de fiecare dată din casă), că n-am prea văzut nuieluşe de Moş Niculae prin oraş. Voi aţi văzut? Vineri seara am trecut prin piaţa Unirii şi nimic, apoi aici, la noi, la Gorjului, nimic. Sau să fii fost eu prea într-ale mele ca să le observ?
De Moş Niculae, fratele mai mic al celui mai iubit moş din lume, cel care vine peste 17 zile, am primit cadouri frumoase. Un caffe latte pe undeva pe Lipscani, un film de animaţie care m-a acaparat cu totul, „Wall E” şi Phoenix. De la băieţi.

Dar cel mai frumos cadou, pus cu grijă în cizma pufoasă a sfîrşitului de toamnă, a fost întreaga lună noiembrie. Sînt atîtea despre care ar fi meritat să povestesc şi nu am reuşit să scriu tocmai pentru că se întîmplau. Iar eu asimilez aşa, pe îndelete, cam cum m-a învăţat o tanti de ziua mea să mănînc ciocolata: muşti o bucăţică (deci mică-mititică, nu-ţi înfigi fălcile în ea), apoi o mesteci lent, pînă devine o pastă care-ţi tapetează gura pe dinăuntru şi de-abia apoi o laşi să plece. Aşa şi cu lucrurile despre care vreau să scriu. Cu excepţia cazurilor în care mă ia pe sus entuziasmul şi trebuie neapărat să scot din mine ce mă pîrjoleşte.

N-am să pun acum frumos-frumos luna în tabelaş, cronologic, ci am să o povestesc cum îmi vine. Într-o ordine care există în ţara spiriduşilor, a Ştrumfilor, a căţeilor vorbitori pe nume Patrocle, a duhurilor din lampă şi a podoabelor din pomul de Crăciun.

A fost ziua lui Andrei. Colegul meu de apartament. Ocazie cu care s-a trezit omul la 6 dimineaţa (criminală oră!), în mod excepţional, că doar era ziua lui ... şi avea de ridicat un pachet cu bunătăţi de acasă: sarmale, copănele de pui pane (în Banat le zice ţîmpi, la Sighetul Marmaţiei, de unde-i Andrei, nu ştiu cum le zice), brînză, murături, pălincă ... Şi, bineînţeles, the best: o ruladă cu nuci, ceva... Cine m-a pus să-mi amintesc? Staţi să şterg tastatura, aproape c-am inundat-o.
Nu ştiam noi ce ospăţ ne aşteaptă, doar că Andrei ne-a chemat să sărbătorim. Bine, pe amicul său Alex l-a invitat la o bere, fără să-i spună de ce, şi omul s-a ruşinat cînd a văzut că s-a nimerit aşa ... cu mîinile în buzunar. Spre norocul meu, reţinusem că pe 17 noiembrie împricinatul a dat ochii cu lumea şi mai ştiam că e mare amator de ceai (şi acum pe cuptor are o oală plină cu aşa ceva). Aşa că s-a ales cu un miniset pentru depozitare şi preparare a plăcutei licori, alegerea lui fiind un bun prilej de zăbovit printre ceainice, ceşti, plicuri pline de arome, pe care le-am întors, bineînţeles, pe toate părţile posibile.
Eu mai aveam un sărbătorit, pe Petru, care plecase cu părinţii la Roma. Ziua lui fusese deja pe 12 noiembrie, dar niciodată nu-i prea tîrziu să faci un cadou. Şi-apoi cel mai mult îmi place să fac cadouri (aproape niciodată nu mă întreb ce voi primi eu). Cînd se apropie sărbătorile, mi se încing urechile de la atîta anticipare şi de la stat cu gîndurile întinse pe cablul electric: ce să le cumpăr alor mei?

Uneori fantazez pur şi simplu: pe mama şi pe tata i-aş trimite undeva în Elveţia, într-un mic oraş de munte, unde să-şi soarbă cafele uitîndu-se la ninsoarea de afară, să lenevească cu o carte în mînă lîngă şemineu pînă i-ar lua somnul, să se plimbe prin nisoarea blîndă după-amiază spre seară, să intre în magazinaşe de unde să cumpere tot felul de prostioare drăguţe şi dulciuri, să ia cina într-un restaurant mic şi cochet, iar apoi acasă, înainte de somn, să se uite la un film romantic şi să ronţăie bunătăţile luate mai devreme.
Pe bunici le-aş trimite în Grecia. Să se încălzească la soare, să mănînce feta cu măsline, să asculte muzică tradiţională şi să vadă spectacole de dans, să se plimbe pe plajă şi să se încălzească la soare. Mai ales că bunicul din partea mamei era din familie grecească ... dacă el n-a mai ajuns, măcar bunicuţa ...
Pe frate-meu şi cumnată-mea i-aş trimite în Mexic, la Cancun. Să se bălăcească şi să se bronzeze toată ziua, să se dea cu banana şi cu parapanta şi cu alte drăcovenii pe apă, să mănînce tortillas şi alte bunătăţi, să ia cluburile la rînd, să vadă şi ei ruinele mayaşe. Şi mai ales să-i prindă răsăritul bot în bot la malul oceanului.
Pe copilaşii noştri i-aş duce eu în Disneyland. Şi cu asta cred că am spus tot. Ne-am întoarce toţi trei cu cîte un zîmbet pe faţă de nu s-ar mai duce nici în somn.

Şi dacă tot am ajuns aici şi se pare că sînt pusă pe şotii, cred că ar merge şi o leapşă. Ce cadouri vă gîndiţi să faceţi/v-ar plăcea să faceţi de Crăciun? La alegere, una dintre variante sau amîndouă. Leapşa merge la Robert, Smără, Miruna Vlada, Cristina Ispas, Diana Iepure, Gheo şi little brother Ghery.

Inside Man - Denzel Washington și Jodie Foster

Vedeţi cum fantazez?
Dar să revenim la noiembrie cel plin de bunătăţi care tocmai a trecut. De ziua lui Andrei am avut deci ospăţ şi apoi film. Unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme: Inside Man, regia Spike Lee, cu Clive Owen, Denzel Washington şi Jodie Foster. La fel ca The 25th Hour, alt film al aceluiaşi regizor care m-a făcut să-l iubesc pe Norton, şi ăsta are o temă simplă şi aparent comercială: jaful perfect. Atîta doar că e mai degrabă fals poliţist, că nu îţi aruncă senzaţionalisme în faţă, că te lipeşte de canapea cu cît de frumos e filmat şi cît de inteligent se desface totul, foaie cu foaie, ca o ... ceapă (remember Shrek? – hihihi). Şi este despre altceva decît despre jaful perfect: la ce compromisuri interioare e dispus fiecare – poliţistul, jefuitorul, ţinta acestuia - pentru a accede financiar, profesional şi social? Bineînţeles, meritul îi revine şi scenaristului.
După filmul ăsta, pe care l-a văzut între 1 jumate şi 3 am, ne-am mai întins o oră şi ceva la discuţii aprinse. De data aceasta despre cum cîntărim valoarea unei asemenea producţii.

Chiar a doua zi după ce l-am sărbătorit pe Andrei am mers la Tîrgul de Cicolată de la World Trade Center. Dar voi reveni cu un alt episod. Pînă atunci, un preview.