November wonders. Cişmigiu şi ciocolată (2)

foto: Andrei Mihai

Cum vă simţiţi zilele astea? Doi prieteni la care ţin mult îmi spun că sînt deprimaţi şi nu e deprimare „de fiţe”. Se pare că într-adevăr nu au energie, simt că nu mai rezistă, nu-şi mai găsesc motive de bucurie. Cît despre mine, nu-mi amintesc să mai fi fost aşa melancolizată înainte de sărbători. Nu ştiu, poate şi în anii trecuţi acumulasem oboseală, dar poate în ritmul muncii de la un ziar cotidian nu aveam timp nici să simt. Cert e că săptămîna aceasta simt o moleşeală în tot corpul de fiecare dată cînd ajung acasă. Parcă tot ce aştept e să dorm. Dar, culmea, nici chef de dormit nu prea am, din păcate nu e genul ăla de moleşeală plăcută, care îţi îmbracă în puf fiecare particulă din corp şi fiecare părticică din minte, pregătindu-te pentru visare sub bradul de Crăciun. Mă simt mai degrabă ca ursul care îşi tîrîie fără chef picioarele spre bîrlog, pentru hibernare, pregătindu-se pentru un somn fără vise.

Şi totuşi, nu-s deprimată. Mă gîndesc cu drag la ai mei, mai vorbesc cu Robert la telefon seara, înainte să adorm, ca să aud o voce caldă şi familiară. Astă-seară am vorbit mai devreme şi am tras o rafală de căscat amîndoi la telefon. Sper că e mai degrabă un fel de hibernare temporară, sper să îmi readun energia pentru weekend, de pe unde se ascunde acum, să mai fac ceva frumos cu prietenii pe aici înainte de a pleca acasă.

După cîte se pare, că oi fi eu sucită sau că pur şi simplu se fac nu ştiu ce teste dubioase şi s-a pulverizat o substanţă dezenergizantă în atmosferă, intrarea aceasta în sezon e destul de descumpănitoare pentru unii dintre noi. Tot atît de descumpănitoare pe cît de frumoasă a fost toamna asta.

Aşa că am să revin la noiembrie, una dintre lunile cu cel mai cald miez dintre cele de anul acesta. Mi-au rămas de povestit o zi în Cişmigiu, un tîrg de ciocolată şi unul de carte, reluarea Efectului de seară. Se pare că Pluto a intrat în zodia mea, Capricorn, în aceeaşi zi în care eu şi Robert, cunoscut oficial sub pseudonimul său de Ovia Herbert, am reînceput serile noastre cu invitaţi în Green Hours. Se pare că Pluto e planeta transformărilor, care cică îţi zguduie şi dărîmă tot ce are temeliile şubrede şi ajută la reconstruire. Poate că Pluto e vinovat şi pentru starea asta care nu-mi prea explic de unde vine: m-a băgat la cocon pentru modificare.

(Dacă daţi click pe imagini, le puteţi vedea mai mari).

foto: Andrei Mihai

Ziua din Cişmigiu. Păi a fost aşa. Andrei are aparat foto profesionist şi ochi bun. Nu o dată, în toate lunile astea de cînd împărţim chiria într-un apartament, dar şi filme şi discuţii intense, se întorcea din oraş cu fotografii bune de pe la evenimente pe care le prinsese pe drumuri. Iar data aceasta, cu Cişmigiul, a fost totul perfect. Ziua superbă de toamnă (eu am umblat în cămăşă, el în tricou) care ţi se prelinge încet printre degete ca mierea caldă. Parcul numai bun de descoperit în cotloane în care, spre ruşinea mea, încă nu-mi aruncasem ochiul în aceşti primi trei ani de Bucureşti. Ne-am învîrtit pe alei, printre bătrînii care joacă şah (acolo un bărbat care părea cam alcoolizat ne-a înjurat văzîndu-ne cu aparatul foto după noi), pe la copacul contorsionat din spatele parcului, pe la podul din butuci falşi, pe la cetate, printre arcade, pe lîngă Izvorul lui Eminescu. Pe lacul de lîngă izvor erau o mulţime de răţuşte ce păreau că stau şi meditează, pe lîngă bănci frunze în culori care mai de care cu care ne-am şi jucat în fotografii. Am umblat aşa vreo 2-3 ore şi nu ne-am plictisit.

foto: Andrei Mihai

foto: eu

Eu i-am servit drept subiect lui Andrei, adevărul e că vroiam să am cîteva fotografii frumoase, făcute de cineva în care am încredere şi în faţa căruia mă pot relaxa astfel încît să iasă ceva plăcut de privit. Ce a ieşit puteţi vedea şi aprecia singuri.

foto: Andrei Mihai

foto: Andrei Mihai

foto: Andrei Mihai

După cum ziceam, povestea lui noiembrie nu are ordine cronologică, ci aleatorie, ca ordinea întîmplărilor din vise. După ziua lui Andrei, sărbătorită în weekendul dinainte de 17, am mers la Tîrgul de cafea şi ciocolată de la World Trade Center. Deşi micuţă, grămada de dulciuri s-a dovedit cu adevărat apetisantă. Numai de aromele care ţi se plimbau pe la nări şi tot te săturai. Iar dacă îţi permitea buzunarul, puteai pleca acasă cu marţipan sau ciocolată belgiană la 220 RON kilogramul. Dacă buzunarul nu-ţi atîrna atît de greu, dar nici bătut de vînt nu era, te puteai mulţumi cu două-trei delicatese şi cu cafea. Ceea ce am făcut şi eu. M-am întors acasă cu cafea cu aromă de ciocolată şi rom şi cu bomboane, evident, de ciocolată, umplute cu ceva gen caffe latte (jumătate lapte, jumătatea cafea).

foto: eu

Cele mai haioase lucruri pe care le-am văzut pe acolo au fost animăluţele de marţipan, CD-urile şi mouse-rile de cioco.

foto: eu

Iar acum vă las să vă desfătaţi ochiul. Oricum, vine Crăciunul şi ne vom mîngîia cu toţii papilele gustative cu bunătăţi. Parcă m-am mai înveselit un pic.

foto: eu

Premiul "Bădărănism de internet 2008". Aici se votează.

Am să vă uimesc cu ultima postare “războinică” de anul acesta.
După ce doar ieri Cezar Paul Bădescu îmi explica ce înțelege el prin cocalarism. “Cocalarii sint agresivi - si pentru asta nu e neaparata nevoie sa te ia la bataie.” – spunea el în dialogul închegat pe blogul său, sub o postare despre Azur, “protopărinții” manelelor de azi. Ei, din păcate, cocălărismul pare astfel o caracteristică a societății românești, care te agresează pe unde te apucă. Bineînțeles, cu anumite mecanisme ale ei. Nu toate sînt supuse agresivității.
Mostra de agresivitate exacerbată, așa cum am perceput-o eu, v-o aduc astăzi de pe netlog. Site-ul acela de socializare care am observat că nu e privit de către toți ca un site de agățat pentru sex. Față de celebrul noi2, acesta are secțiune de blogging, iar cînd intri să vezi cine este online ți se afișează atît profiluri de fete, cît și de băieți. Pentru că petrec mult timp, foarte mult, în fața computerului, am fost dispusă să încerc și un astfel de site de socializare. Cînd m-am aruncat de bună voie și nesilită de nimeni în gura acestui mic monstruleț pe numele lui București, cei de vîrsta mea aveau deja, majoritatea, fie gașcă, fie familie aici. Așa că nu dau la o parte nici o posibilitate de a cunoaște oameni. Și chiar am cunoscut și oameni faini pe internet.

Pe netlog n-am întîlnit pînă acum mostre de agresivitate precum cea de azi. Însă mesajele pe care mi le-a trimis întreaga după-amiază cineva care spune că-l cheama Claudiu (Mihael Terenche) și are profilul aici sînt un fel de cireașă de pe tortul agresivității internautice pe care am cunoscut-o pînă acum în diverse forme. Pentru că alții, pe care i-am respins în propunerile lor sexuale, au înjurat și gata. O simplă înjurătură este ceva mai puțin agresivă decît tirada de recomandări psihiatrice și sexuale pe care le-am primit astăzi. Vă veți putea lămuri singuri, pentru că autorul lor a fost de acord să-i postez dovezile de inteligență.
S-ar putea spune că, pe internet, oamenii își permit să fie mai violenți decît sînt în realitate. Să facă lucruri pe care în realitate nu le-ar face. Eu zic că este vorba de ipocrizie. Pentru că acela care poate scoate mizerii din el în mediul online doar pentru că nu este văzut la față și că nu vede reproșul direct din ochii celui pe care-l jignește e un om foarte mic. Turtit de frică în viața de zi cu zi, pentru că și-ar atrage, poate, dezaprobarea celor apropiați, “urlă” toate insultele posibile cînd i se dă ocazia. Și da, din păcate eu am dat ocazia.

Într-un gest civic ad-hoc și pentru a-mi răscumpăra cumva greșeala de a fi servit drept oglindă pentru mizeriile internautice ale acestei persoane, am decis să-i acord Premiul “Bădărănism de internet 2008”. Dar poate greșesc, poate l-am provocat eu în asemenea măsură încît sărmanul om să nu se mai poată stăpîni, poate m-am purtat la fel de imbecil ca el. Astfel, vă rog să mă ajutați cu o părere și un vot. Să primească sau nu Premiul “Bădărănism de internet 2008”? Părerile voastre pot fi un duș rece pentru el, pentru mine sau pentru amîndoi.

Dacă acest Claudiu primește premiul, pe baza voturilor voastre, atunci i se vor oferi:
- o revistă “Observator cultural”
- o revistă “Terra Magazin”
- o carte (sau mai multe)
Pe care îl voi invita să le ridice la o întîlnire “Efectul de seară”. Logica ar fi aceeași ca în cazul premiului pe care l-am oferit celui mai gălăgios cuplu de la întâlnirea de ieri seară cu Andrei Gamarț și Tania Popa: dacă oamenii fac urît pentru că n-au ocupație, le dăm. Mai bine să citească o revistă. Sau o carte.
Dacă părerile voastre îmi vor arăta că am greșit la fel de mult, împart premiul cu el. Sau dacă eu voi fi fericita aleasă, îl păstrez. :D

Ca să puteți decide, vă ofer schimbul de mesaje, repet, cu aprobarea interlocutorului. El începe cu comentariul meu la profilul lui:

eu:
Ai făcut un minitur de forță cu descrierea aceea. În mare, frumos scrisă. Dar am cîteva amendamente:
- Supraomul a fost una dintre gogorițele ideologice ale nazismului și comunismului. Deși vine din filozofie, conceptul e cam periculos. Chiar vrei să te joci cu el?
- Cu dorințele nu te naști. Asta e o inexactitate psihologică. De fapt, o eroare.
- "idul nu ți-l poți schimba"????!!! Haide, măi, asta e o prostioară deja. Poate vroiai să zici "eul".
Dar profilul are idei bune. Cum ar fi că întotdeauna o forță o atrage pe cea opusă ei. Și că sîntem pe cît de buni, pe atît de răi.
Frumos profil.

el:
Supraomul NU a fost una dintre gogorițele ideologice ale nazismului și comunismului. Mai pune mana si citeste Friedrich Wilhelm Nietzsche: "Asa grait-a Zarathustra". Si comunismul spunea pe dos, ca oamenii-s egali, la fel ca crestinismul, de aia nu se pupau... Si nazismul a lansat alt concept, arianul. Si, draga mea, cu dorintele te nasti. Nu e deloc o inexactitate psihologica. si nu am vrut sa zic eu, adica EGO, ci ID. Cred ca tu nu stii ce vrei sa zici. Cu IDul ne nastem, EGOul si SUPRAEGOul il construim pe parcurs. Citeste Sigmund Freud. Si, te sfatuiesc ceva, pe viitor, intreaba-ma, nu incerca sa ma corectezi, contrazici, sau citeste mult inainte... Sa vii cu ceva pertinent, bine construit... Risti sa te faci de cacao, cum ai facut-o acum, nu incerca sa pari desteapta cand nu cunosti ceva! Si eu nu am erori in gandire. DA, CU DORINTELE TE NASTI, DA, DA, DA. SA-TI INTRE BINE IN CAP ASTA, TAKE IT OR LEAVE IT! Accepta sau neaga realitatea.
Sper ca nu te consideri jignita de afirmatiile mele, numai prostii se supara pe adevar, si tu nu esti asa, nu, doar ca tre sa mai citesti putin si sa analizezi lucrurilre mai atent. Cei destepti sunt recunoscatori la critici, caci au ocazia sa se schimbe in bine!

eu:
Păi tu nu ești recunoscător la critici și opinii diferite. Te și grăbești ca fata mare la măritat să mă tragi de urechi că n-am citit. Cum am zis, conceptul de Supraom a venit din filozofie, adică de la Nietzche. Partea asta ți-a scăpat? Iar ideologic conceptul a fost manipulat de nazism și comunism, poate ar trebui să mai pui tu mîna să citești că asta n-am zis-o eu, au zis-o alții mai citiți și mai înțelepți decît mine și cu siguranță și decît tine, care se ocupă și cu analiza culturală a ideologiilor.
Cît despre ID, tu vorbești în termeni de specialitate pe un site de socializare. Mi se pare ușor deplasat. Și apoi îi trimiți să se mai cultive pe cei care vor să intre în vorbă cu tine. Ce-ar fi fost să postez și eu la profil o analiză literară la Palahniuk sau la propriile mele texte, așa, ca să arăt ce deșteaptă-s și ce proști sînt ceilalți. Apropo, ai citit Palahniuk? IanMcEwan? Ok, mă opresc aici.
Nu aveam nevoie de recomandările tale pline de superioritate. Vroiam, eventual, să intrăm într-un dialog. Dar nu, așa nu.
Luptă plăcută în continuare.

el:
Ok. sa-ti explic ceva. Nu-s arogant. Eram sigur ca asa o sa zici. Esti asa previzibila pt. mine. Daca ai fi postat o analiza de P... sau Ian..., nu as fi zis nimic, ca nu-i cunosc. Nu ma bag unde nu stiu, si nu-s mancat astfel de pestiosorul mai mare. Vb. pe ce stiu. Tu aici ai gresit. Si-s rec. la critici, dar la cele pertinente! Si NU MAI CREDE CE ZIC TOTI PROSTII, ASA ZISI PSEUDOERUDITI, FILOSOFI PESTE NOAPTE, pune mana si citeste tu, interpreteaza tu. Inca odata, nu ma mai contrazice: Supraomul a fost lansat de Nietzsche, ca concept filosofic, DAR NU A FOST PRELUAT NICIODATA DE NAZISM SAU COMUNISM. Incurci conceptele. esti capoasa rau.

Si daca vrei sa-ti spun de ce esti singura, te pot ajuta si cu asta... Am citit blogul tau... Si dfe ce nu a mers sau merge cu baiatul ala...

eu:
Ce blog? Ce singură? Care băiat? E cam penibil să fii așa intruziv după ce faci pe superiorul. Nu am nevoie de salvare, cu atît mai mult de la un psiholog agresiv de ocazie, care are impresia că, dacă a citit o postare care nu este despre mine părăsită de un băiat (ce ridicol să interpretezi așa), gata, are soluția pentru mine.
Dar dacă ești tu așa sigur pe tine, ia zi, ca începi să fii amuzant în penibilul atitudinii de superioritate pe care o afișezi față de mine. Și a greșelilor metodologice pe care le faci una după alta.

el:
Est 1 vulcan gata sa erupa. Dar unul noroios. Latura intunecata a fortei incepe sa te domine, se foloseste de tine, si nici macar nu relizezi. Iti place sa fii asa previzibila?
Sa-ti explic de ce, da? Ca nu stii ce vrei. Iar el, nu te-a placut suficient. ai fost ceva de compromis, pana cand gasea ceva "mai bun", in viziunea sa, desigur.
Sper ca apreciezi adevarul urat in detrimentul minciunii frumoase. Si, inca 1 sfat, nu mai cauta pe net...

eu:
Doamne, începi să faci scenarii ... Și dai cu bățul în baltă rău de tot, chiar dacă ai citit Freud. Văd că n-ai învățat de la el mai nimic, în nici un caz cum să NU faci pe psihologul nesolicitat și răzbunător.
Cît despre Nietzche, am citit. Și nu e vorba despre ce scrisese Nietzche, tu asta nu vrei să înțelegi nici în ruptul capului. Dar împroști în stînga și în dreapta cu catalogări. Și jigniri. Și-ți permiți să analizezi o persoană care și-a permis să-ți analizeze descrierea, lăudînd ce ai scris, dar avînd cîteva amendamente. Asta se numește lipsă de bun simț.
Pseudoerudiți, filosofi peste noapte, căpoasă bla bla bla. Și tu nu ești arogant, dar îmi pui în vedere să nu te mai contrazic. Halal atitudine. A, și peștișorul mai mare erai tu, nu? Asta nu e aroganță?
Din fericire, mai există și bărbați care nu visează scenarii și "the dark șvorț". M-am înșelat: nici măcar amuzant nu ești.

el:
Da. Suferi rau. Te las in pace, nu esti decat o tarancuta ignoranta, care se vrea desteapta foc, dar da cu mucii in fasole. Desi nu-s arogant, esti cu mult sub nivelul meu, deci nu cred ca mai avem ce discuta... Si tu ai impresia ca-s arogant, caci ai 1 complex de inferioritate fata de mine, nu eu incerc sa fiu arogant! Si-n legatura cu ce ai spus, ca arati bine, hmmm... Ok. Frumusetea-i relativa, nu? Se vede ca-ti place sa fii mintita frumos, de-asta si suferi. Ce urma daca eram prostovan si ma impresionai cu "inteligenta" ta? O cafea impreuna?

eu:
Eu am spus că arăt bine? Ai halucinații, cred. Și cu siguranță vorbești cu produsul închipuirii tale.
Felicitări. Ai cîștigat premiul la bădărănism pe ziua de azi. Și nu mai intra pe blogul meu, că văd că dăunează grav sănătății, iar tu văd că nici măcar n-ai vreo șansă să-ți dai seama.

PS: Pentru că mi s-a făcut milă, mă ofer să-ți pun o pilă la spitalul 9. E un medic tînăr, vei putea vorbi și despre Freud cu el, și despre "șvorță", și despre țărăncuța de mine care nu știe ce vrea și s-a lădat că-i frumoasă (doar în halucinațiile tale). Și poate te ajută.
Cît despre schimbul acesta mirobolant de replici, s-ar putea să-mi amuz cititorii blogului cu el. Te superi? Mă dai în judecată? Asta ca să știu dinainte.
Ești o adevărată inspirație și tu nici nu știi. Cîtă inocență.

el:
Esti bolnava pisic daca nu stii ce scrii in blog... Ai zis ca nu tre' s-o zici tu, ca te recomanda altii... Daca la barbatii lipsa produce orbirea, la femei se pare ca afecteaza memoria.

eu:
Tu vrei să cîștigi campionatul anual pentru bădărănism, nu-ți ajunge cel pe ziua asta?
Haide, dă-mi citat din blogul meu unde am zis eu așa ceva. Și adresa blogului. Că poate nu ești nici tu bolnav psihic și nici lobotomizat de extatereștrii, poate pur și simplu ai citit alt blog. Uite, îți dau șansa să-ți susții afirmațiile.
Dar nu uita că asta se va publica pe blog. Să decidă alții cine-i bolnavul psihic dintre noi doi.

el:
Se vor amuza de tine, draga, nu de mine. Ai acceptul meu sa te faci de ras... Cum sunt bolnanvii pisic, rad de altii si-i fac nebuni. Suferi mult. Mi-e ar trebui sa-mi fie mila de tine. Ei ce sa zica: ai dreptate draga, sunt multi nebuni pe siteul asta, auzi, ce zici, nu vii la o cafea, sa ma rezolvi si pe mine? Asa iti vor zice, sa te pacaleasca in continuare. Si dupa aia sa vii sa ma intrebi de ce esti singura. ca esti proasta ca noaptea, d-aia! Ca esti salteaua lor!


"De ce ești singură?"

Tocmai ce am citit un comentariu la o fotografie a unei tinere foarte drăguțe: "dacă tu ești singură, înseamnă că eu sînt Brad Pitt". Și am rîs ironic. Aceeași vedere reducționistă și plină de suspiciune.
Eu acum nu mai sînt singură. Am cunoscut un bărbat care îmi e alături și eu lui. Însă am fost, timp de un an de zile, cu scurte intermezzouri în care mai cunoșteam pe cîte cineva și se dovedea dezamăgitoare lipsa de disponibilitate sufletească și afectivă a respectivului. De fapt, n-a fost decît o serie de întîlniri cu oameni care vroiau orice, mai puțin să mă cunoască și să avem o relație. Și o încercare ratată cu cineva care chiar îmi plăcea, dar blazarea îi era prea adînc înrădăcinată ca să poată rezista lîngă un om entuziast și plin de viață ca mine.

Oricum, cît eram singură și am folosit metoda aceasta, de a cunoaște pe cineva pe internet, mereu auzeam aceleași întrebări clișeistice. Una dintre cele mai enervante era: dacă ești așa atrăgătoare (nu mă autoflatez, reproduc doar niște vorbe), de ce ești singură?
Iti ajunge?
Baga pe blog, retardato!

(PS: Postarea întreagă se găsește aici)

eu:
Ai cîștigat campionatul la bădărănism pe anul acesta. Îți dau premiul. Ți-l voi decerna pe blogul meu real, nu pe imitația de aici, adică pe www.sora-de-razboi.blogspot.com .Blogul frecventat de lume bună, nu de psihologi de ocazie de netlog, mai agresivi decît cocalarii de la piața Gorjului.

el:
Nu ma mai intereseaza blogul tau, si nici tu1 Ai vazut ca esti nebuna, ca ai scris ca zic altii ca esti frumoasa, nu mai zici nimic?
Si nici macar tu nu ai putea sa fii atat de proasta sa te faci singura de ras pe blogul tau, sa vada si altii cat de proasta esti, si cum te-am facut de boala copiilor1 sau ai putea fi?
Sau iti place sa te cacio in mijlocul drumului, sa rada toti de tine? Esti masochista?

eu:
Haide, mai bagă, poți mai mult. Demonstrează că meriți premiul pentru bădărănism.
Și nu, nu sînt frumoasă, chiar nu sînt. Am reprodus doar vorbele unor specimene de netlog care vroiau sexul pe care nu au unde-l găsi și nici nu-l vor primi vreodată de la mine, așa cum deja îți închipui în reveriile tale cînd nu te chinuie "șvorța neagră". Cu un comportament nici pe departe la fel de penibil și de agresiv ca al tău.
Pe blog voi posta doar ce ai scris pînă aici. Felicită-te, ai ajuns vedetă. Mulțumește-i "șvorței negre".

el:
Vedeta nu ma faci tu, o nulitate bolnava pisic. sa bagi pe blog si cand ziceai ca-s nebun, si sa pui si raspunsul meu, da? Nu mai sunt nebun? Ai scris sau nu ca zic altii ca arati bine? Baga niste socuri electrice!

eu:
Da, ai dreptate. Țărăncuța ignorantă și nulitatea bolnavă psihic te salută amîndouă. Ele te iubesc. Eu mor de rîs, pînă la urmă chiar ești amuzant, și îți promit să-ți trimit linkul imediat ce postez pe blog.

Cu respect,
Cătălina George

el:

Da, e clar, am prevazut: esti masochista. Daca vrei senzatii tari, da anunt si fa sex in grup cu mai multi, sa te scuipe, bata, etc.. Si asa, daca ai parte de sex, poate-ti revii in simtiri, ca esti dusa rau... Vad ca-ti face placere sa te umilesc... Nebunatico... Crezi ca-mi faci mie ceva? Tot de proasta vor rade. De toanta.

Omul a mai zis, dar l-am avertizat că nu pot afișa tot, e prea mult pentru o singură postare. El și-a dat acordul pentru ca această postare să apară. Totodată, gestul meu se vrea unul civic, de dezaprobare a unui astfel de comportament indiferent unde se manifestă el.

Later edit:
Cineva care mi-a citit blogul între timp mi-a atras atenția că acest Claudiu este polițist ... așa zice el, cel puțin ... la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, zice tot el. Fi-v-ar să vă fie de rîs polițistul! (dacă chiar e)
Răspunsul lui la anunțul că a fost propus pentru acest premiu:

eu:
Am postat aici (da click pe aici, sau daca nu merge, pe http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL3d3dy5zb3JhLWRlLXJhemJvaS5ibG9nc3BvdC5jb20_ .
Urmărește și tu ca să vezi dacă primești premiul. Merită, el constă în cîteva reviste de calitate. Iar dacă ai să urmărești comentariile, vei vedea că niciodată nu am primit ceva de genul celor închipuite de tine (linsături în posterior pentru favoruri sexuale). Dar ... pasărea malai visează.
Dacă ai curaj, te aștept în Green Hours anul viitor, să-ți ridici premiul.

Sărbători fericite.
Cătălina George

el:
Linsaturi in posterior pt favoruri sexuale mi-ai facut tu, cand imi povesteai ce profil frumos am.

el:

Scriitorii vor vedea ce vaca esti, sau daca nu, inseamna ca-s niste boi ca tine. Ce bolnava poti fi sa arati lumii intregi cum te-am facut de boala copiilor, cum esti patetica, retardata si inculta. Iti dai seama acum de ce esti singura. Ai probleme grave, legate de psihic, de cultura, de IQ. Dupa tine comunistii si nazistii au inventat conceptul de Supraom.

el:

Si nici nu aveai cum sa primesti fav. sexuale, ca esti si urata, si proasta, si bolnava pisic

Cu asta, se încheie apoteotic șirul mare de agresiuni. Oare se crede și un macho irezistibil?

November wonders (unu)

Mă miram în seara asta, cînd am ieşit să jucăm ping-pong şi n-am găsit masa liberă (weekendul astă am plecat prea tîrziu de fiecare dată din casă), că n-am prea văzut nuieluşe de Moş Niculae prin oraş. Voi aţi văzut? Vineri seara am trecut prin piaţa Unirii şi nimic, apoi aici, la noi, la Gorjului, nimic. Sau să fii fost eu prea într-ale mele ca să le observ?
De Moş Niculae, fratele mai mic al celui mai iubit moş din lume, cel care vine peste 17 zile, am primit cadouri frumoase. Un caffe latte pe undeva pe Lipscani, un film de animaţie care m-a acaparat cu totul, „Wall E” şi Phoenix. De la băieţi.

Dar cel mai frumos cadou, pus cu grijă în cizma pufoasă a sfîrşitului de toamnă, a fost întreaga lună noiembrie. Sînt atîtea despre care ar fi meritat să povestesc şi nu am reuşit să scriu tocmai pentru că se întîmplau. Iar eu asimilez aşa, pe îndelete, cam cum m-a învăţat o tanti de ziua mea să mănînc ciocolata: muşti o bucăţică (deci mică-mititică, nu-ţi înfigi fălcile în ea), apoi o mesteci lent, pînă devine o pastă care-ţi tapetează gura pe dinăuntru şi de-abia apoi o laşi să plece. Aşa şi cu lucrurile despre care vreau să scriu. Cu excepţia cazurilor în care mă ia pe sus entuziasmul şi trebuie neapărat să scot din mine ce mă pîrjoleşte.

N-am să pun acum frumos-frumos luna în tabelaş, cronologic, ci am să o povestesc cum îmi vine. Într-o ordine care există în ţara spiriduşilor, a Ştrumfilor, a căţeilor vorbitori pe nume Patrocle, a duhurilor din lampă şi a podoabelor din pomul de Crăciun.

A fost ziua lui Andrei. Colegul meu de apartament. Ocazie cu care s-a trezit omul la 6 dimineaţa (criminală oră!), în mod excepţional, că doar era ziua lui ... şi avea de ridicat un pachet cu bunătăţi de acasă: sarmale, copănele de pui pane (în Banat le zice ţîmpi, la Sighetul Marmaţiei, de unde-i Andrei, nu ştiu cum le zice), brînză, murături, pălincă ... Şi, bineînţeles, the best: o ruladă cu nuci, ceva... Cine m-a pus să-mi amintesc? Staţi să şterg tastatura, aproape c-am inundat-o.
Nu ştiam noi ce ospăţ ne aşteaptă, doar că Andrei ne-a chemat să sărbătorim. Bine, pe amicul său Alex l-a invitat la o bere, fără să-i spună de ce, şi omul s-a ruşinat cînd a văzut că s-a nimerit aşa ... cu mîinile în buzunar. Spre norocul meu, reţinusem că pe 17 noiembrie împricinatul a dat ochii cu lumea şi mai ştiam că e mare amator de ceai (şi acum pe cuptor are o oală plină cu aşa ceva). Aşa că s-a ales cu un miniset pentru depozitare şi preparare a plăcutei licori, alegerea lui fiind un bun prilej de zăbovit printre ceainice, ceşti, plicuri pline de arome, pe care le-am întors, bineînţeles, pe toate părţile posibile.
Eu mai aveam un sărbătorit, pe Petru, care plecase cu părinţii la Roma. Ziua lui fusese deja pe 12 noiembrie, dar niciodată nu-i prea tîrziu să faci un cadou. Şi-apoi cel mai mult îmi place să fac cadouri (aproape niciodată nu mă întreb ce voi primi eu). Cînd se apropie sărbătorile, mi se încing urechile de la atîta anticipare şi de la stat cu gîndurile întinse pe cablul electric: ce să le cumpăr alor mei?

Uneori fantazez pur şi simplu: pe mama şi pe tata i-aş trimite undeva în Elveţia, într-un mic oraş de munte, unde să-şi soarbă cafele uitîndu-se la ninsoarea de afară, să lenevească cu o carte în mînă lîngă şemineu pînă i-ar lua somnul, să se plimbe prin nisoarea blîndă după-amiază spre seară, să intre în magazinaşe de unde să cumpere tot felul de prostioare drăguţe şi dulciuri, să ia cina într-un restaurant mic şi cochet, iar apoi acasă, înainte de somn, să se uite la un film romantic şi să ronţăie bunătăţile luate mai devreme.
Pe bunici le-aş trimite în Grecia. Să se încălzească la soare, să mănînce feta cu măsline, să asculte muzică tradiţională şi să vadă spectacole de dans, să se plimbe pe plajă şi să se încălzească la soare. Mai ales că bunicul din partea mamei era din familie grecească ... dacă el n-a mai ajuns, măcar bunicuţa ...
Pe frate-meu şi cumnată-mea i-aş trimite în Mexic, la Cancun. Să se bălăcească şi să se bronzeze toată ziua, să se dea cu banana şi cu parapanta şi cu alte drăcovenii pe apă, să mănînce tortillas şi alte bunătăţi, să ia cluburile la rînd, să vadă şi ei ruinele mayaşe. Şi mai ales să-i prindă răsăritul bot în bot la malul oceanului.
Pe copilaşii noştri i-aş duce eu în Disneyland. Şi cu asta cred că am spus tot. Ne-am întoarce toţi trei cu cîte un zîmbet pe faţă de nu s-ar mai duce nici în somn.

Şi dacă tot am ajuns aici şi se pare că sînt pusă pe şotii, cred că ar merge şi o leapşă. Ce cadouri vă gîndiţi să faceţi/v-ar plăcea să faceţi de Crăciun? La alegere, una dintre variante sau amîndouă. Leapşa merge la Robert, Smără, Miruna Vlada, Cristina Ispas, Diana Iepure, Gheo şi little brother Ghery.

Inside Man - Denzel Washington și Jodie Foster

Vedeţi cum fantazez?
Dar să revenim la noiembrie cel plin de bunătăţi care tocmai a trecut. De ziua lui Andrei am avut deci ospăţ şi apoi film. Unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme: Inside Man, regia Spike Lee, cu Clive Owen, Denzel Washington şi Jodie Foster. La fel ca The 25th Hour, alt film al aceluiaşi regizor care m-a făcut să-l iubesc pe Norton, şi ăsta are o temă simplă şi aparent comercială: jaful perfect. Atîta doar că e mai degrabă fals poliţist, că nu îţi aruncă senzaţionalisme în faţă, că te lipeşte de canapea cu cît de frumos e filmat şi cît de inteligent se desface totul, foaie cu foaie, ca o ... ceapă (remember Shrek? – hihihi). Şi este despre altceva decît despre jaful perfect: la ce compromisuri interioare e dispus fiecare – poliţistul, jefuitorul, ţinta acestuia - pentru a accede financiar, profesional şi social? Bineînţeles, meritul îi revine şi scenaristului.
După filmul ăsta, pe care l-a văzut între 1 jumate şi 3 am, ne-am mai întins o oră şi ceva la discuţii aprinse. De data aceasta despre cum cîntărim valoarea unei asemenea producţii.

Chiar a doua zi după ce l-am sărbătorit pe Andrei am mers la Tîrgul de Cicolată de la World Trade Center. Dar voi reveni cu un alt episod. Pînă atunci, un preview.

Antipolitică

A fost pentru prima dată cînd nu am mers la vot pentru că nu am vrut. Pentru că nu cred că aş fi avut cu cine să votez. Şi nu vroiam să aleg răul cel mai mic, pur şi simplu. În România a alege răul cel mai mic deocamdată înseamnă a-i alege pe cei care par mai puţin corupţi, mai puţin îmbuibaţi, mai puţin mînjiţi decît alţii. Ca să aibă şi ei şansa de a ne zîmbi apoi cu urme de rahat între dinţi. „Serviţi, serviţi, dragi alegători, este rahat de mai bună calitate decît cel pe care l-aţi înghiţit în ultimii patru ani”.

Am început să devin cu adevărat apolitică. A început să-mi displacă din ce în ce mai mult tagma lor. Pot aprecia individual sclipirile unuia sau ale altuia, bineînţeles că în contextul dat, în care mi se pare că discursul politic mondial se autodevorează. La noi, n-am mai văzut sclipiri de ceva vreme. Mai mult interes mi-au stîrnit alegerile din SUA, pentru că acolo chiar era pe cale să se întîmple ceva şi s-a întîmplat. Cu o jumătate de secol în urmă, negrii americani nu aveau voie să se amestece în autobuze cu albii. Lor le era desemnată, de obicei, partea din spate. Acum un bărbat de culoare a devenit cel mai important om politic din lume. Şi printre declaraţiile care mi-au gîdilat urechile au fost cele referitoare la reducerea considerabilă a efectivelor militare din Irak şi desfiinţarea închisorii de prizonieri de la Guantanamo.

Se pare că americanii au ştiut clar ce aleg prin votul lor: o eventuală schimbare la faţă a Statelor. Majoritatea românilor nu cred că ştiu ce votează şi cred că sînt la fel de vinovaţi pe cît de nevinovaţi sînt în resemnarea care-i bîntuie. Da, mai trebuie să aşteptăm 10, 20, 50, 100 de ani ca să prindem talpa de la pantofii scîlciaţi ai Occidentului, cei pe care posesorii i-au aruncat deja în debara. Cum să ne împotrivim? Cel mult mai învîrtim şi noi ceva aici, ceva dincolo, aşa, cît să ne descurcăm. Mai înjurăm aici, mai rîdem acolo şi ne acoperim sub veşnicul „asta-i viaţa”. Exemplu: în aproape 20 de ani în care s-au succedat 11 miniştri ai învăţămîntului (aşa, pe bandă rulantă, ca să aibă scuze cu carul), profesorii nu au fost în stare să se opună cu adevărat, în mod civic şi nu prin efort individual la clasă, niciuneia dintre idioţeniile propagate în sistem. Nu salariile lor sînt marea problemă, ci dezinteresul total al policienilor faţă de tot ce înseamnă educaţie. Normal, un popor educat ar înseamna un popor mai pretenţios cu ţopîrlanii care vor să-l conducă.

Din alegerile care tocmai au trecut nu mi-a rămas nimic altceva în minte decît poluarea vizuală. Pe la prînz, în drum spre piaţă, am văzut pe toate maşinile parcate pe o stradă pătreţele galben-albastre care îndemnau să o votăm pe Theodora Bertzi. M-am întrebat dacă-s cumva autoadezive şi m-am dezgustat de agresivitatea gestului. Săptămîna trecută ne-am trezit cu materiale de propaganda electorală atîrnate pe clanţele uşilor. Ce-ar mai putea să urmeze? Să ne lipească miniafişe de spate, pe stradă, aşa cum ne prindeam în copilărie foi de caiet pe care scriam tot felul de chestii ca să facem haz.

Şi dacă tot am ajuns la copilărie, ştiţi ce am văzut în luna asta electorală prin tot oraşul? Panouri cu figurile multor dobitoace cu două picioare. Care zîmbeau, care încercau să pară serioase, responsabile, aproape de oameni, pline de căldură, de empatie ... Toate imaginile astea care aş fi preferat să stea departe de aria mea vizuală mi-au amintit de începutul poveştii lui Andersen, „Crăiasa zăpezilor”. E vorba de oglinda în care fiecare îşi primea o imagine după cît de egoist, meschin, hrăpăreţ era. Se uitau oamenii în ea şi vedeau dobitoace cu două picioare. Dobitoace cu instinctul pervertit şi întors împotriva întregului, adică nu specia (societatea, semenii), ci eu şi doar eu.

În perioada 1990-1992 (aveam 13-15 ani) mergeam cu tata la aproape fiecare demonstraţie anticomunistă din Timişoara. Începeam să ştiu lucruri despre care alţi copiii de vîrsta mea de prin alte regiuni ale ţării habar n-aveau: despre deportările din Banat, despre tineri elevi ameninţaţi că miliţia şi secu stau „cu ochii pe ei” pentru că trimiseseră la Europa Liberă o scrisoare în care au cerut cu dedicaţie cine ştie ce cîntec de-al lui Rolling Stones. Despre securistul care vroia mai multe de la tata (preot, ca bunicul şi străbunicul), motiv pentru care l-a chemat la o cafenea din Timişoara. Cînd tata a vrut să se retragă politicos, înţelegînd că s-ar fi vrut să fie făcut informator, bărbatul i-a spus să nu uite că are o fetiţă la şcoală în Timişoara, în clasa a III-a, care e o elevă bună şi n-am vrea să păţească ceva. Noroc că bunicul era protopop, că a apelat la Mitropolie şi apele s-au liniştit. Probabil că nenea respectiv e acum un prosper om de afaceri sau politician de provincie undeva în Românica. Asta dacă n-o fi murit între timp.

Am să revin în altă zi să povestesc "fanteziile" mele cu comuniştii care au distrus lumea bunicilor mei. Care ar fi trebuit să devină şi a mea, dacă între timp nu ar fi îngropat-o 50 de ani de strîns din dinţi şi de „fiecare se descurcă cum poate”.