Cum putem lăsa în urmă mintea rumegătoare

Am ajuns la o maximă despre mine însămi căreia îi simt deja potenţialul de celebritate: mintea mea macină mereu ca un maxilar de ierbivoră. Mereu şi aşa, din inerţie. Îmi vine să rîd. Să mă uit la mintea mea cu o expresie încărcată de gravitatea momentului, să-mi prind bărbia între degete cu un gest de om gînditor, să-mi ţin mintea în căuşul celeilalte palme şi să spun, cu un oftat filozofic: a rumega sau a nu rumega, aceasta este întrebarea.

Acum putem considera că mi-am făcut tabloul hamletian şi să trecem mai departe. Am putea să-i mai adăugăm mici picanterii vestimentare: în timp ce fac toate acestea mă văd ca acum, în halatul meu de pluş ... sau în pantalonii mei negri, cămaşa de aceeaşi non-culoare cu dungi albe, subţiri, a la Al Capone, şi vestuţă de piele ... sau în desuuri. Ok, stop and rewind, am ajuns prea departe. Maxilarul a derapat în rumegare şi era să se scrîntească.

Lăsînd cu adevărat la o parte tabloul hamletiano-kinky vestimentar, vreau să ajung la întîlnirea cea mai frumoasă din seara asta. Cu un om care nu mai există printre noi, în acest plan al realităţii, de 16 ani (adică de cînd aveam eu 16 ani), dar de care m-am simţit aproape în spirit. Şi nu vă impacientaţi, nu vă agitaţi, că nu vorbesc despre spiritism sau eu ştiu ce alte ocultisme. Ci de felul în care l-am simţit prin poeziile sale. Omul este Ion Monoran, al cărui stil simplu, uşor serios cum îi stă bine unui bănăţean, dar plin de viaţă, m-a făcut să reprivesc cu mirare ceva din mine, din spatele minţii rumegătoare. Şi să mă gîndesc la faptul că există un fior comun de sensibilitate cultivat de acelaşi spaţiu cultural.
Dar să vă arăt. Poeziile sînt din perioada 1972-1979 şi au fost publicate în volumul postul „ca un vagabond într-o flanelă roşie”. (Iar avlie în Banat înseamnă curte.)

(1)
„Nu cred decît în adevărul personal îndurat” a scris un poet bănăţean

Banat, Brabant românesc, cu mirişti şi ţărani
care chiar dacă nu mai sînt ţărani
fac totul pentru ca să-şi pîrlească porcul cu paie
fac totul pentru ca să aibă vacă în grajd
şi gîşte şi găini şi raţe în avlie.
Banat cu semne-n slănină şi ţărani durdulii
cu izlazuri pe care acum pasc vacile şi oile colectivului
Banat cu ouă vopsite de Paşti cu torturi şi cîrnaţi de Crăciun
cu Ruga din 29 iunie în fiecare an în satul Petroman
în care m-am născut.
Banat cu preşedinţi de C.A.P. – moşie personală
şi ţărani care cumpără pîine neagră pentru că nu au
ce să dea singurului porc de mîncare.
Banat cu ţărani cărora nu le mai convine să-şi ridice
o casă nouă pentru că vor cu orice preţ să fugă la oraş
Banat cu turmele de vaci şi de porci de altădată.
Şi totuşi, Banat al copilăriei mele în care
tata şi mama deşi fuseseră slugi au reuşit să crească
două vaci, doi ca, doi porci şi să aibă seara
avlia plină de gîşte de găini şi de raţe.

(2)
Am crezut în tine cîmpie arsă de soare

spre seară
ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele
înainte şi-napoi sărind peste Timiş
izbindu-te la tot pasul
de stîlpii de înaltă tensiune
sau de tractoare şi pluguri.

Am crezut în tine cu o dragoste teribilă

Citind ziarele la voia întîmplării
nebănuind că gustul epocii ar putea schimba
complet tradiţia
neînţelegînd că pentru tine destinul
nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare
şi că atîta timp cît se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înţeleagă
că prezentul nu-l va putea schimba nimeni.

Am crezut în tine

Ca un animal de povară mare şi prost
cu ochii blînzi ai linsului de sare
buimăcit că nu mai există distanţe
între satele noastre depărtarea părind a fi
o încăpere pustie pînă-n albăstrime.

(3)
Puţini sînt cei ce se gîndesc la copilărie
pe o distanţă mai mare călătorind cu trenul

în timp ce aria sacadată a osiilor
despică aerul cu nesaţ

O casă ca o femeie în ploaie cu trupul fosforescent
şi pragul proaspăt lustruit de ploaie
care încă apune,

porcul din avlie
ca un clown printre gîşte şi raţe tolănit în mocirlă,

respiraţia tatei ţinînd locul unei nelinişti,

covorul de piatră din jurul fîntînii
cumpăna cu voce de cucuvea,

îţi deschid larg pupilele

în timp ce vîntul fură noaptea de sub podurile feroviare
şi trenul trece ca o mireasă încercînd să evadeze
din albia întunecată a traverselor
alungîndu-se
între culoarea verde a arborilor
şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi.

Monoran îmi învie o lume aici, o lume în care mereu cineva a crezut, şi am senzaţia că poate să o învie şi pentru alţii, pentru că nu doar în Banat existau torturi şi cîrnaţi de Crăciun. O învie simplu, adunînd din ea lucruri şi aşezîndu-le astfel încît să te prindă şi pe tine acolo, înăuntru. Recunosc în poeziile lui aceleaşi structuri pe care m-am format şi eu şi aici nu mă refer doar la sensul cuvintelor, ci şi la cum construieşte cu ele.
Cînd îmi scriam această încheiere, în playlist a urmat Aurora a lui Bjork şi am simţit că se potriveşte.