Despre impotenţă

După un an şi mai bine în care am cunoscut tot felul de bărbaţi de vîrsta mea mă întreb dacă nu cumva generaţia noastră poartă o tară adîncă şi de neamputat. Ceea ce am reuşit să văd eu este că mult prea mulţi bărbaţi de 30-35 de ani par să sufere de impotenţă sufletească (despre femei nu pot vorbi pentru că nu am cunoscut prea multe). Nu am cunoştinţe de psihologie şi sociologie suficient de solide, aşa că nu vreau să mă erijez în a pune diagnostice şi a decreta stări de fapt. Tot ceea ce pot face este să observ prin mica fereastră deschisă a experienţei personale. Care asta îmi arată. Sau poate sînt alte motive mai ascunse, mai fine, mai complicate (lucrurile esenţiale însă nu sînt niciodată complicate), pe care specialiştii le-ar observa mai bine, care-i fac pe mulţi dintre bărbaţii generaţiei mele să fie oameni-conservă şi traume-pe-două-picioare. Îi rog pe cei care nu se regăsesc aici să nu se simtă jigniţi.

Indiferent cîtă strălucire, indiferent cîte calităţi ar afişa pe din-afară, oamenii-conservă de fapt nu fac decît … să se conserve. Ei nu se expun, ei îşi arată doar eticheta pe care au ales-o. Ei nu fac nimic, ei doar se trezesc puşi în diferite conjucturi la care asistă şi atît. Uneori produc sunete cînd se lovesc sau se ating de cîte ceva, gest ce va părea, bineînţeles, involuntar. Dar dinăuntru nu se aude nimic. Pentru că lor le e teamă că, dacă se vor deschide, vor fi consumaţi şi nu va mai rămîne nimic. Decît o carcasă goală. Aşa că preferă să ţină cu îndîrjire depozitate acolo toate cîte le-au adunat, nu permit nici un flux, nici o comunicare reală. Doar chestii conjuncturale. Ca de exemplu: dacă m-am nimerit în camera asta şi în patul ăsta cu femeia asta, de ce să nu fac sex? Dacă m-am nimerit în barul ăsta la masa asta cu femeia asta care se dovedeşte o companie plăcută, de ce să nu dau din gură cîteva ore întregi? Nu că ceva din toate acestea ar putea ajunge înăuntru, nu. Ci doar aşa, să treacă timpul.

Traumele-pe-două-picioare. Da, chiar aşa. Bărbaţi care nu mai iubesc, cel puţin aşa pretind ei. Au iubit şi şi-au luat-o în freză, după cum zic tot ei. Big deal, boys. Ar fi trebuit să vă daţi seama deja că nu mai sîntem la grădi să plîngem jumătate de zi după ce ne-am julit căzînd de pe leagăn. Pe mine una bunica m-a învăţat de pe la 8-9 ani, cînd nu mai reuşea să mă scoată din patinele cu rotile, că deja am crescut, nu mai sînt copil mic, aşa că trebuie să învăţ să-mi controlez durerea. Atunci cînd cad să strîng din dinţi şi să mă gîndesc că trece şi va trece. Îmi aduc aminte cum, în zilele următoare, de fiecare dată cînd cădeam (şi îmi juleam mereu cîte ceva, uneori julitură peste julitură) îmi blocam lacrimile, încleştam maxilarele şi … trecea. Pe cuvînt. Puteţi să încercaţi asta acasă.

Am auzit destui bărbaţi vorbindu-mi, deschis sau voalat, cum şi-au luat-o de la fetele pe care le-au iubit. Fiecare avusese cîte o mare dragoste. Pentru că ei n-au mai iubit pe altcineva. Şi după o mare traumă nu se mai pot aduna. Le e bine să trăiască “dust in the wind”. Adică … whatever. Ce să facă şi ei? Rămîn în trauma lor. Găsindu-şi tot felul de scuze şi de tertipuri. Pînă şi cei proaspăt divorţaţi, care s-au căsătorit pentru că ea, pe care nu au iubit-o deloc, rămăsese gravidă şi apoi i-a părăsit, cu copil cu tot. “I-am făcut o mare favoare acceptînd să ne căsătorim şi să ţină copilul, iar ea n-a apreciat asta” (citat din memorie).
Vorbeam cu buna mea prietenă în seara asta că, dacă ar fi fost să cădem în traume aşa pînă acum după cît am iubit, ar trebui să fim nişte zdrenţe acum. Din fericire, nu sîntem. Traumele pot fi controlate. La fel ca juliturile repetate unele peste altele cînd te avînţi pe patine cu rotile. Iar dacă înveţi să-ţi controlezi mecanismele cît mai bine, să te ţii bine pe picioare, să detectezi pantele periculoase la timp şi să ştii cum să le abordezi, locul unde te juleai mereu s-ar putea să rămînă doar cu o mare cicatrice şi atît.

Această postare nu este o lecţie dată altora. Este una dintre lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat eu. Şi, totodată, din această lecţie, cum este firesc, apare o întrebare nouă: de ce mulţi dintre bărbaţii generaţiei mele sînt oameni-conservă şi traume-pe-două-picioare? Să aibă legătură cu faptul că sîntem generaţia dezamăgită în procesul maturizării? Că în 1989 aveam undeva la 11-16 ani şi eram atît de entuziaşti că ne vom bucura de libertate, de schimbare, de exuberanţă, de explozii de viaţă, ca să vedem că, de fapt, ne-o luăm pe coajă şi sîntem duşi cu bombonica? Aici las sociologii şi psihologii să analizeze, eu pot doar să-mi pun întrebarea asta, deocamdată.

E un adevăr faptul că sîntem din ce în ce mai mulţi oameni singuri pe lume. Care nu reuşim să avem o relaţie trainică. Îi ziceam în seara asta lui Robert că toţi cei care trec prin vîrsta asta ca gîştele prin apă nu prea se gîndesc că, în stilul acesta, vor avea copii liceeni cînd ei vor fi nişte boşorogi pensionari. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, şi-aşa am suprapopulat planeta. Poate că şi de aici vin destule probleme. Ştiţi, e mult mai uşor să nu faci eforturi, să nu fii atent, să laşi totul să treacă în dorul lelii atunci cînd mai ai undeva la 3 miliarde de variante. Şi ce dacă-i o persoană faină, cu care poţi comunica, poţi face o grămadă de lucruri, în care ai descoperit calităţi care-ţi plac şi care, pe deasupra, te mai şi atrage? O pierzi, e altcineva la rînd. Na, n-or avea toate celelalte miliarde de persoane de sex opus vîrsta bună şi calităţile pe care le apreciezi, dar cîteva milioane tot le-or avea.
Poate în felul ăsta reuşim să ne mai rărim. Cel puţin noi, românii.