După accident

Mă aflu într-una dintre acele perioade din viaţa mea în care mă simt foarte bine cu mine, cu liniştea şi bucuria din interior pe care cu greu le-am cîştigat. În care conştientizez perfect că am atîtea lucruri de care să mă bucur în mine şi chiar în afara mea, lucruri de la care pornind să merg mai departe, încît stările conjucturale nu mă afectează foarte tare. Cum ar fi tristeţea de o seară sau nervii din-alta. Negativităţile sînt prezente peste tot, asta nu înseamnă că trebuie să le acordăm atenţie prea mare sau să le facem să prolifereze. Ele se descurcă şi fără ajutorul nostru.
Poezia pe care m-am gîndit să o postez în seara asta este din volumul meu, Sora de război, închegat şi bun de publicat de prea multe luni. În care, mea culpa, nu l-am dus încă la nici o editură, deşi cred foarte tare în el. O postez acum pentru că simt că se potriveşte destul de bine cu ce am scris noaptea trecută despre impotenţa sufletească.

totul în exces

dintr-un exces de tandreţe
aş fi mîngîiat braţul tinerei femei
care se sprijinea de bară lîngă mine

aş fi speriat-o pentru că în metrou
gestul acesta n-ar putea arăta decît
ca o agresiune sexuală
atît de puternică încît să ridice capetele
unui întreg rînd de călători adormiţi aşa ca mine
cînd ochii nu-mi pot sta locului
din cauza micilor curbe

în cutiuţa sufocantă ochii se închid imediat
de prea mult zgomot care nu te priveşte
ţi-ai putea lăsa capul pe spatele cuiva
dintr-un exces de tandreţe
apărut cumva o dată cu zgîrciurile din stomac


totul în exces
transpiraţia cînd respiri aer de conductă
de fapt prin capete trece deja cîte o ţeavă
o grămadă de scaune presează o grămadă de cutii toracice
parţial dezbrăcate
cîte un accident pune zilnic capăt drumului
dar noi nici nu ştim
ne facem frumos paşii spre casă
cu cioburi din propriile oase plutindu-ne prin ochi
ca prin nişte acvarii

dacă voi simţi accidentul pe viu
am să caut
în liniştea de o secundă
un braţ excesiv de aproape pe care să-l mîngîi