Expandare

De ziua mea a nins în Bucureşti. A început undeva în jurul prînzului, după dimineaţa cu emoţii, cam ca de fiecare dată la o asemenea ocazie. Din cînd în cînd mai auzeam cîte un coleg care se mira de cum ninge. Ba chiar cîte unul mai că se lipea cu nasul de geam uitîndu-se la fulgi. Aşa mi l-a arătat la un moment dat Johny, redactorul meu şef, pe Bănel, unul dintre colegi, care părea cu totul pierdut în jocul alb şi pufos de afară. Alina mi-a adus un bulgăre de zăpadă şi cînd am pus masa să petrecem au început şi hîrjonelile. Bineînţeles că bulgării n-au ajuns spre cine au fost aruncaţi.
Chiar şi după ce am întins masa cu gustările pregătite de mine aseară, pentru care Johny m-a lăudat de trei ori şi se pare că le-au plăcut şi altor colegi, chiar şi după ce s-au dotat cu farfurioare şi linguriţe, unii s-au retras tot într-un colţ cu ninsoare. Mai exact, la fereastră. Parcă era mai bună salata boef ronţăită în timp ce priveau minunăţia de afară.

Aşa cum ziceam, a fost o zi cu de toate. Şi cu emoţii, pentru că altfel nu se poate. Îmi amintesc că de ziua mea şi de rugă, sărbătoare mare în Banat, echivalentă sărbătoririi hramului bisericii în alte zone, nu scăpam netrasă de urechi. Şi cred că pe bună dreptate. Pentru că, înaintea evenimentului mult aşteptat, nu-mi puteam controla emoţiile. Trebuia să le descarc prin vreo boacănă. Apoi îmi puteam savura în linişte, fără agitaţie, plăcut şi calm, bucuria.
Din păcate, şi acum se întîmplă cam la fel. Deocamdată nu am descoperit încă altă metodă de a-mi struni emoţiile. Singura diferenţă este că nu le mai simt cum îmi tremură în muşchi, nu mai fac implozie, nu mă mai transform în samovar care spumegă de zici că o să îşi arunce conţinutul pe toţi pereţii. Poate am învăţat să le controlez, cît de cît, nivelul de fierbere. Poate am păstrat mai mult reacţiile, gesturile exterioare, ca pe nişte ticuri, ca pe nişte haine vechi cu care eşti obişnuit şi nu le poţi arunca.
Deci şi astăzi emoţiile mele au ieşit la suprafaţă, cînd am mers cu Robert să cumpăr prăjituri din Carrefour (care s-au dovedit foarte fragede, pufoase şi gustoase). Dar mai tîrziu rîdeam de ele şi i-am trimis un mesaj care sună cam aşa: „Cred că azi noapte în loc să mi se încreţească părul mi s-au încreţit neuronii. Îmi vine să rîd. Aş vrea ca şi ţie”. Chiar am rîs la telefon împreună. Poate că am mai cîştigat, amîndoi, puţină înţelepciune.

Am primit de la colegii din redacţie o broşă de argint marcasit, foarte frumoasă, sub formă de pălărioară (ştiu ei de ce), cerceluşi micuţi, ca nişte bumbi, la fel de drăguţi şi ei. Colegii din alt departament mi-au adus trandafiri: unul roz, unul alb şi unul galben. Dar cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit au fost:
- minunăţia albă de afară. Cînd am plecat de la serviciu nu-mi puteam lua ochii de la puful strălucitor în care călcam. De fapt era mai mult o senzaţie de plutire deasupra lui.
- bucuria colegilor pentru că m-au sărbătorit şi pe mine şi pentru că ningea. Faptul că le-au plăcut salatele mele şi prăjiturile şi curmalele. Că ne-am simţit bine cu nasurile în toate gustările şi chiar în bulgăraşii care mai zburau, rătăciţi, prin redacţie.
- că am reuşit să fiu frumoasă azi, să-i bine dispun pe cei din jur cu prezenţa mea.
- că m-am plimbat prin ninsoare pînă pe Smîrdan, unde am stat la poveşti cu Robert şi cu Cosmin. Reveniri.

Cînd veneam spre casă ştiam că sînt fericită. Asta am gîndit atunci, nu acum, rememorînd. Simţeam expandarea aceea interioară pînă la pulverizare. Pînă ajungi atît de uşor încît devii una cu tot şi cu toate. Măcar pentru o secundă, da, sigur am simţit asta.