Cistigul lucrurilor simple. Cu un regizor care mi-a laudat cerceii

Asa cum unii dintre voi stiti, aceia care sinteti interesati, Cannesul este in plina desfasurare. Si fosta mea colega, Oli, mai precis, Alexandra Olivottto, scrie de acolo. I-am citit astazi articolul despre esecul lui Von Trier si despre succesul lui Ken Loach, mi-a placut.

Ar trebui sa ma reapuc de vazut filme, am cam neglijat treaba asta in ultimele luni. Din pacate, a trecut vremea pe care imi vine sa o numesc de dulce boemie din vechiul apartament de la Gorjului, cind colegul Andrei statea in camera de trecere. Dintre toate lucrurile pe care proprietarul fara jena le lasase in toata casa, chiar daca noua ne ocupau spatiul pentru care plateam, ne-am bucurat cu adevarat de boxe si de statie. Pentru ca puneam laptopul lui Andrei pe masuta de cafea, il conectam la sculele astea, si bagam filme. Asa am vazut “Inside Man” si “The Dreamers” si “Wall E” si “Cutitul in apa” si “Offret” (“The Sacrifice”) al lui Tarkovski. Le-am vazut si apoi mergeam in bucatarie unde ne lungeam la povesti vreo doua ore. Sau ramaneam imprastiati in jurul canapelei si dezbateam aprins.

Adevarul este ca mi-e urat sa ma uit singura la filme. Pentru mine, filme-s de vazut intr-un grup de prieteni sau cel putin cu un om linga tine cu care sa poti vorbi putin dup-aia. Am vazut singura doar episoadele din Doctor Who anul trecut, serialul meu preferat de pe BBC, dar astea tin mai putin si, in plus, ma prinsese foarte tare serialul. Ma uitam si adormeam apoi cu gindurile pierdute printre calatorii intergalactice, interdimensionale si intertemporale (nu stiu daca exista cuvintul asta, dar mie imi suna bine acum), printre teme si imagini si emotiile venite o data cu ele. Erau un fel de poveste de noapte buna. Dar l-am abandonat si pe Time Lordul meu de la BBC. Deocamdata.

Articolul Alexandrei mi-a facut pofta de vazut filme. Totodata insa m-am gindit si la cei doi regizori, dintre care pe primul il cam stie o gramada de lume, adica pe Von Trier, pe al doilea insa nu il stiu decit cinefilii. Eu am avut norocul de a-l cunoaste la Festivalul de Film Anonimul din Delta Dunarii, in urma cu doi ani si jumatate, chiar inainte de a pleca de la Evenimentul zilei. Atunci britanicul Ken Loach a iesit un picut sifonat din confruntarea cu celalalt invitat special al festivalului, Cristian Mungiu, care isi prezenta “4, 3, 2”, un film care, asa cum stiti, trateaza spinoasa si destul de tragica problema a sarcinilor nedorite si avorturilor clandestine in vremurile comuniste.
Loach este cunoscut pentru simpatiile lui de stinga, pe care nu are nici un fel de rezerva sa si le manifeste. Astfel ca, in seara in care cei doi au stat fata in fata (sau, mai corect, side by side) in fata publicului adunat pe bancile cinematografului de sub cerul liber, britanicul s-a vazut nevoit sa-si scoata cumva carbunii incinsi din foc. Si-a pastrat eleganta, incercind sa faca distinctia intre stinga occidentala si stalinism, insa un usor disconfort se simtea clar. Mustea cumva o anume furie, o anume revolta a tinerilor din public, suparati pe occidentalul asta cu fandoseli socialiste. Cineva i-a precizat ca nu departe se afla satul Periprava, al carui nume a ramas legat de lagarul infiintat aici de comunisti.

In ciuda contrelor ideologice si a suspiciunii fata de preferintele politice ale acestui britanic ciudat, publicul a gustat mediumetrajul lui, prezentat ca parte dintr-o serie de trei filmulete cu trei regizori. “Tickets” a placut pentru ca era plin de caldura umana. Stiu ca mi-a placut povestea de pe tren a celor trei baieti englezi, suporteri infocati, care mergeau sa-si vada echipa preferata in meciul de la Roma. Conflictul bine ales, cind unul dintre ei nu-si mai gaseste biletul de tren si automat banuielile lui se intorc impotriva pustiului refugiat din Albania cu care a stat la taclale mai devreme. Si despre cum ajung sa-si dea seama cei trei ca eroarea le apartine, iar la urma reusesc sa scape din miinile “nasului”. O intimplare simpla, un conflict bun, puse in scena cu mare atentie la latura umanista. Iar asta cumva l-a spalat in ochii mei de pacatele ideologice pe acest omulet destul de mic de statura, slab, osos, ochelarist, rezervat asa cum ii sade bine unui britanic, care, atunci cind i-am luat interviul, mi-a laudat cerceii mei mari, rotunzi, galbeni, de lemn pictat manual.

Acum citesc in articolul din Cotidianul ca omuletul asta a cistigat simpatia si aplauzele publicului de la Cannes. Cu o poveste tot legata de fotbal, mai exact filmata chiar cu un fotbalist, Eric Cantona, spusa cu mult umor si cu simplitate, astfel ca a reusit sa o cistige si pe antimicrobista Olivotto. Venind de la ea, care-i un critic de film destul de pretentios si cu ochii in patru, cistigindu-si chiar antipatia unor cititori pentru aciditatea cu care taxeaza ceea ce remarca drept nereusit, inseamna mare lucru. Mi-ar placea sa-l vad. Si, asa cum zimbesc gindidu-ma la reusita lui Loach cu filmul sau care merge pe ceva drag omului de rind, fara sa coboare stacheta la nivel de realizare, imi pare rau sa citesc despre dezastrul lui Von Trier. Care a facut, din cite am inteles, un porno horror unde ridicolul atinge cote supreme cind copiii incep sa vorbeasca cu vulpile si cu corbii. Nu stiu de-i chiar asa cum am citit, dar cert este ca a fost huiduit si sa a stirnit hohote de ris sarcastice cind pe ecran a aparut informatia ca filmul ii este dedicat lui Tarkovski. Pacat.

Deci una rece, una calda. Un esec al unui regizor de la care se asteptau multe, o reusita de la altul, pe care convingerile ideologice de stinga nu-l fac neaparat foarte simpatic. Cred ca aleg sa ramin cu cele bune pe ziua de azi.

(Precizare: nu stiu daca chiar conteaza pentru cineva, dar de acum inainte textele scrise pe computerul de la serviciu le voi lasa fara diacritice. Scriu pe un Mac si ar trebui sa le inlocuiesc de fiecare data pe laptopul de acasa, lucru care imi ucide entuziasmul. Asa ca voi avea un blog impestritat: cind cu, cind fara).