Vroiam sa scriu cu totul altceva astazi. Dar socoteala din tirg nu se potriveste cu cea de acasa, nu? Vroiam sa povestesc despre calatoria mea de saptamina trecuta, intr-o zona care mi-a ramas foarte draga si in care imi doresc sa ma intorc pe cont propriu. Mai bine zis, cu citiva prieteni. De data asta am fost in interes de serviciu, ceea ce n-a facut lucrurile sa fie neplacute (slava Domnului, am un loc de munca pe care-l apreciez cu adevarat si fac lucruri in care cred), atata doar ca a trebuit sa particip si la un program oficial, iar timpul a fost scurt.
Calatoria mea in zona Neamtului (Tirgu Neamt, manastirile Neamt, Agapia, Varatec, Piatra Neamt) trebuie sa mai astepte pina va fi asezata la loc de cinste, cu fotografii cu tot, pe blogul acesta. Si asta pentru ca astazi nu am avut net la serviciu. De cum am ajuns si mi-am deschis Macul cel indelung ginditor (eu am un computer filozof si din cauza asta nu ne prea intelegem uneori), abia ce-am reusit sa ma uit pe doua site-uri ca internetul n-a mai vrut sa ma ajute. Nici pe mine, nici pe colegii mei. Asa ca mi-am scos cartea din rucsacelul meu cel de toate zilele si m-am infundat in ea. Primul efect bun este ca s-a mai disipat raul pe care-l simtisem de dimineata (nimic grav). Al doilea efect notabil este ca am inceput sa rid. Iar asta m-a facut sa-i spun redactorului meu sef de ce ma amuzam, ca sa nu se mai intrebe de ce rid iarasi ca nebuna de una singura.
Cartea pe care o citesc, si din care am invatat lucruri importante, “Mumia de la masa din sufragerie”, de Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson, povesteste despre cele mai dificile cazuri ale celor mai buni psihoterapeuti. Acesti profesionisti nu sint doar specialisti in domeniul lor, ci sint aceia care au dezvoltat noi moduri de abordare, combinind terapii traditionale intre ele, dar si cu lucruri luate din alte domenii, umaniste sau stiintifice, cu mare accent pe creativitate. Tot ceea ce am citit si mi-a facut bine sa vad in aceasta carte merita insa o postare separata.
Ei bine, spunindu-i colegului meu ce citesc si de ce rid, am aflat ca nici el nu e indiferent la psihologie. Ca anumite imprejurari si persoane pe care le-a cunoscut l-au apropiat de domeniul acesta. Asa, din vorba in vorba, i-am povestit si despre problemele mele din copilarie, cind astmul bronsic alergic acut mi-a impus un stil de viata dificil de acceptat mai ales pentru un copil cu personalitatea mea. Cind agitatia mea devenise o problema pentru a afla doar ca aveam atita energie incit mi s-ar fi recomandat sa fac atletism sau un sport asemanator, daca m-ar fi ajutat respiratia. Pe linga excesul de energie pe care nu o consumam, ma confruntam cu inca o situatie dificila: despartirea de parinti. In casa batrineasca de la tara, cu praful de pe strazi, polenul si toata cele in plin atac in bronhiile mele, crizele de astm se tineau lant. Zaceam cite o saptamina, doua la pat, lipsind de la scoala, iar asta incepuse sa se intimple atit de des incit nu mai puteam continua asa. In apartamentul din oras al bunicilor insa problemele dispareau ca prin minune. Acolo lipseau alergenii care ma puneau pe butuci in casa parinteasca.
Gindul parintilor mei era sa ma trimita in Timisoara, unde sa locuiesc cu bunicii, pentru a merge la o scoala buna acolo din clasa a V-a. De la bun inceput ma plictisisem in sala de clasa de la sat. Vorbeam mereu in paralel cu invatatoarea pentru ca eu stiam multe din lucrurile despre care vorbea ea. Sau le intelegeam mai repede decit ceilalti. Schimbarea ar fi trebuit sa se intimple insa dupa ce as fi terminat clasele primare.
Nu a fost insa sa fie asa. Din clasa a III-a am obtinut transferul la Liceul Pedagogic din Timisoara, unde am studiat de-a lungul urmatorilor sase ani. Iar atunci agitatia mea a inceput sa-mi dea de furca. Am devenit tare recalcitranta si le-am scos peri albi bunicilor. Pina au inteles cauza. Aveam firea unui copil facut sa fie foarte activ, dar conditia fizica a unuia silit sa accepte o oarecare imobilitate. Ma alesesem cu o boala extrem de frustranta pentru cineva atit de energic, atit de plin de viata ca mine. In plus, pe linga faptul ca oricum a trebuit sa fac fata de la virsta de 1 an si 10 luni situatiei de a-mi fi interzis stilul de viata obisnuit al unui copil cum eram eu, acum, la 8 ani, trebuia sa ma mai si despart de ai mei. De cei cu care petrecusem poate mai mult timp decit alti copii de virsta mea, care se jucau mai mult intre ei. De cei de care ma obisnuisem atit de mult sa depind.
Despartirea asta am resimtit-o atit de dureros incit, instalata in apartamentul din Timisoara, am marturisit: “Bunicule, s-a terminat copilaria mea fericita”. Copilarie din care imi petrecusem o parte insemnata zacind la pat. Totusi, zacusem acasa si asta era ceea ce eu stiam ca inseamna sa fii fericit. Sa fii acasa, sa fii iubit. Bineinteles ca bunicii ma iubeau si ei, ca bunicul ma ducea peste tot si-mi facea pe plac, atita cit putea. Totusi, plecarea de acasa la acea virsta o vedeam cumva ca pe o maturizare fortata, din cite se pare. Curios sau nu, dupa un an de stat in Timisoara am inceput sa scriu. Prima poezie se datoreaza primului revelion de care imi aduc aminte ca de un eveniment foarte placut.
Acum imi reamintesc ce bine au reactionat ai mei cind au inteles care era sursa comportamentului meu recalcitrant. Doua dintre ideile lor m-au ajutat sa-mi canalizez energia intr-un fel care imi facea bine. Una a fost cea de a-mi da lectii de acordeon. Am si gasit o adevarata ocazie: sa cumpar o adevarata bijuterie, un acordeon micut, special pentru femei, facut inainte de Primul Razboi Mondial undeva in nordul Italiei. Apoi am gasit si profesorul cu care am studiat acest instrument timp de patru ani, parca de doua ori pe saptamina. In rest, exersam in fiecare zi. Iata o cale excelenta de a tine in friu un copil care simte nevoia sa fie mult mai activ decit ii permite conditia lui fizica.
Apoi au fost patinele cu rotile. Sa te impingi pe roti nu necesita un efort respiratoriu atit de mare precum cel de a alerga pe picioarele tale. Asa ca am inceput sa bintuiesc strazile din jurul blocului vesela nevoie mare. E de mirare ca acum vreau sa-mi cumpar role?
Ieri vroiam sa scriu ceva despre copilarie. A mea, a altora. Pur si simplu copilarie. Dar am scris altceva. Astazi ma gindeam sa vorbesc despre zona Neamtului. Iata ca am scris despre copilarie. Despre ce am invatat eu atunci despre mine si despre ce solutii au gasit pentru mine parintii mei. Lucru care ma face sa-i apreciez si mai mult acum.
Cu o mica intirziere, la multi ani copiilor care traiesc alaturi de noi si in noi.
Postări
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu