Un martor fals, dar inocent. O saptamina de ploaie

A mai trecut o saptamina pe cit de frumoasa, pe atit de tulburata. Numai daca ne gindim la vremea de afara. Am auzit si am vazut multi oameni exasperati de atita ploaie. Luni pe Teo, colega mea de apartament. Iar eu i-am raspuns: “gindeste-te ca mi-am cumparat role si in fiecare seara ploua”. Ea a ris si mi-a spus: “felicitari”. In alta zi pe unul dintre amicii de pe messenger. Pe colegele de birou. Sa nu mai spun despre ziua de ieri, cind, din fericire, mi-am putut acorda suficient timp sa ma trezesc, ca sa nu ramin cu senzatia de somnambulism pina tirziu. Am avut norocul sa ajung inauntru chiar inainte sa inceapa ploaia. Nu eram dotata cu umbrela, una era pe birou, alta in deplasare. Dar cind s-a pus ploaia ... parca s-a inchis totul. Atit spatiul privit prin ferestre, cit si cel de aici, dinauntru, parea condesat, adunat ca un lapte acru. Lapte gri. Ce-ti innabusa privirile.

Ehei, dar saptamina a inceput vinerea trecuta. Pentru ca asa o percep eu. Iar atunci am avut parte de noaptea alba a institutelor culturale, dupa mine cel mai reusit eveniment de gen de anul acesta. Discutasem pe messenger despre noaptea asta alba cu buna mea prietena internautica, al carui nume il pastrez pentru mine. Iar ea initial spunea ca se va urca in masina si va zbura spre Bucuresti, greutatea cea mai mare fiind sa alegem intre atitea oferte. Ei bine, in ziua cu pricina nu mai parea atita de convinsa, ba chiar dadea impresia ca o lalaie, ba ca e prea cald, ba ca altceva. Imi raminea datoare cu o suvita de par de care sa o trag pentru pacaleala asta.
Pe la 8 seara, cind tocmai ma pregateam sa plec de acasa, trebuia sa schimb motivul paruieli ce i-o promisesem. Pentru ca ma suna sa-mi spuna ca a ajuns. Asta da pacaleala! Intii m-am incruntat a uimire la telefon, apoi am inceput sa topai. Ne-am vazut mai tirziu, dupa ce s-a incheiat filmul meu de la Institutul Maghiar. Ea isi dusese odraslele la Institutul Britanic, unde programul era mai atragator pentru pustime.

Multe dintre institutiile implicate in eveniment au avut programe cu adevarat apetisante: degustari culinare, dintre care cele de dulciuri faceau cel mai mult cu ochiul, degustari de filme, de muzica, de animatie, de carti. Chiar am dat din colt in colt pina sa decid de unde sa incep. Singurul neajuns a fost ca, daca vroiai sa participi in tihna la cite ceva, puteai sa-ti iei la revedere de la a ajunge prin alte parti.
Eu zic ca am ales bine. La Institutul Maghiar (care se numeste Centrul Cultural al Republicii Ungare, dar mie imi suna prea oficios asa si nu-mi place) mai fusesem o singura data, cind cu o conferinta de presa cu doi interpreti de muzica clasica. Imi aminteam de o cladire draguta de pe strada Batistei. In drum spre filmul meu am vazut lume adunata linga Ambasada SUA si ma intrebam ce se intimpla. Mi-am dat seama imediat ce m-am apropiat: de gard stateau sprijinite citeva postere cu Michael Jackson si se depuneau flori. Murise chiar in ziua aceea. L-am lasat sa zaca in pace sub florile si aprecierile fanilor si mi-am vazut de drum.

Primul loc in care m-am oprit (ce chestie, tot sub amenintarea norilor, exact ca ieri) a fost curtea unde se serveau bunatati. Cam piperati cirnatii, la pret cel putin, ca la gust n-as putea spune cum erau. O portie, cu mustar si piine, costa 10 RON. Eu m-am multumit (si inca cum) cu o cutiuta cu brinzica de capra, servita sub forma de globulete si condimentata cu tot felul de verdeturi sau alte cele. Fiecare dintre ele, savurata pe indelete si cu mai multa pofta decit ciocolata, producea o explozie de gust capabila sa ma propulseze in Nirvana bucatelor alese. Incintata de gustarea mea si inarmata cu o sticla de suc, am intrat in sala mica, de sub scara, sa vad filmul pentru care venisem: Martorul (A tanú) regia: Bacsó Péter. Facut in 1969, despre perioada de inceput a comunismului la vecinii nostri vestici, a fost interzis timp de zece ani. Pentru oricine a vazut filmul motivele sint clare.

Trebuie sa spun ca un umor de o asemenea calitate nu am mai vazut de mult intr-o productie cinematografica. Intr-un fel, imi aminteste acum de hazul de necaz al lui Kusturica (oare nu exista in tot acest spatiu, central-european, in buza celui balcanic, tendinta de a scoate mineca cumva chiar rizind de ce ti se intimpla mai rau?). Totusi, regizorul maghiar (co-autor de scenariu) a pus totul in miscare cu mai multa simplitate (briz-brizurile sirbului cred ca tin mai degraba de balcanism) si cu mai multa detasare. Ochiul sau nu pare sa perceapa in primul rind afectiv, ci mai degraba cu o intelegere din-afara, dar si cu mare compasiune. Pe care reuseste sa ti le infuzeze si tie, ca spectator, dupa ce te vei fi saturat de ris.

Pe scurt, martorul este Jozsef Pelikan, un biet paznic de dig pe Dunare, cu o ciurda de copii dupa el, luptator in rezistenta comunista in A Doilea Razboi Mondial. Omul si-a pierdut jumatate dintre dinti pentru ca i-a ascuns in pivnita mascata de o trapa pe camarazii urmariti de politia nazista. Printr-o incurcatura remarcabil tesuta, chiar ascunzatoarea cu pricina il trimite direct in inchisoarea comunista. Cum asa? Uitati cum.
Cu atitia copii de hranit, Pelikan crestea pe ascuns un porc si tot asa l-a si taiat. Ceea ce i-a adus o pira din partea unui binevoitor vecin pentru “porcucidere ilegala”. Intimplarea face ca tocmai in ziua in care militienii vin sa-l perchizitioneze in casa lui se afla ministrul pe care-l salvase pe vremuri ascunzindu-l. Bineinteles ca tovarasul se supara si le tine o cuvintare militienilor: “stiti voi cine-i omul asta si ce-a facut?”. Ca sa fie cit mai convingator, le arata si trapa. Iar sub trapa zaceau cirnatii, suncile si halcile scroafei proaspat taiate.

Intreg filmul e construit in felul acesta. Cum comunistii il trec pe paznicul digului prin tot felul de functii, in care el, in sinceritatea ta, da gres. Cum ii spun ca intr-o zi vor cere ceva de la el. Cum il fac martor in procesul impotriva ministrului prieten. Toate acestea dupa o misterioasa eliberare din inchisoare. Dupa toate scenele care fac de tot risul cliseele si absurditatea sistemului comunist, in cele din urma martorul se revolta. De ce? Pentru ca la proces, alaturi de el este adus ca martor chiar tortionarul sau, simpatizant nazist, din timpul razboiului. Toata zapaceala propagandistica pe care i-o virisera in cap pina atunci se prabuseste. Pina si un om simplu, nedeprins sa-si bata prea mult capul cu argumente si ideologii, isi da seama ca totul se intoarce cu fundul in sus. Cum adica opresorul nazist sa fie martor impotriva unui camarad care a luptat in razboi pentru instaurarea regimului care acum il renega?

Personajul reuseste sa scape cu viata chiar si din condamnarea la moarte. Calaul intirzie si, cind apare, ii citeste din acte ca a fost reabilitat. “As prefera sa ma spinzurati”, vine replica omului. Rizi, dar te induioseaza. Nu poti sa nu-l compatimesti pe omul acela care nu dorea decit sa aiba grija de digul lui, de casa si de copiii lui. Pe care istoria si regimurile politice l-au vinturat dintr-o parte in alta. L-au dat peste cap.

Finalul e dulce-amar: el si activistul care il “antrenase” ca martor intr-un proces fals se reintilnesc intimplator pe treptele tramvaiului ticsit, din care femeile tipau “Jesus Maria” in inghesuiala. Viata merge inainte, nu? Iar peste toate absurditatile politice se asterne praful. La fel de carunti, la fel de prafuiti si activistul, si bietul paznic de dig care scapase de la o condmnare la moarte din partea regimului in care crezuse sincer, chiar daca prosteste.