Vintage. A true love story

Vintage. Era cazul să descopăr asta. Aş putea spune, ca o adevărată capricoarnă. Pentru că îmi place să merg înapoi la rădăcini. Pentru că istoria mă ţine cu sufletul la gură şi cu imaginaţia gata să înflorească triplu. Să nu mai vorbim de istoria familiei mele. Aceea este teren sacru (contez pe voi că veţi pătrunde sensul acestui sacru, şi nu vă veţi duce cu gîndul la mistificare).
Bineînţeles că în adolescenţă mă îndrăgostisem de Indy. Cum nu ştiţi cine e? Profesorul acela de istorie din filmele lui Lucas/Spielberg, care, din şoarece de bibliotecă, se poate transforma oricînd în vînător de comori, atunci cînd are motivaţia potrivită. Un fel de savant zăpăcit, bronzat, destul de atletic, aventurier şi tobă de carte. Cine nu s-ar îndrăgosti de un astfel de arheolog?

Vintage. Să vă spun că la 8 ani învăţam să cînt la un acordeon care data de undeva din perioada antebelică, o mică bijuterie făcută în Austria într-o serie restrînsă, pentru femei? Sau că mobila care mi-e promisă moştenire de la mama de acasă este cea făcută tot pe la începutul secolului, de sufragerie, lemn închis la culoare, cu două vitrine de cristal autentic? În clasa a VI-a eu şi trei colegi (din şase sau aşa ceva, cîţi băieţi aveam în clasă, la Pedagogic) eram muşchetarii. Eu, Aramis, pentru ca acesta se ţinea de năzbîtii lirice. Chiar şi în buletin m-am iscălit Aramis la prima mînă. Bunica a rămas întîi perplexă, apoi a şters cu picul şi m-a pus să semnez George, cu pixul, peste. Iar la urmă a rîs tare tare.
Se înţelege că am fost fan Dumas, nu? Şi Stendhal.

Vintage. Pălării elegante. Cravate. Mănuşi croşetate. Ii româneşti. Costume tradiţionale bavareze. Am avut o rochiţă din-asta, cu corset, în adolescenţă, cînd toate fetele cool se îmbrăcau cu body şi blugi sau cu tricouri mulate deasupra buricului gol. Eu pe atunci purtam costumul de cununie al maică-mii, rochiţele ei scurte şi chiar buricul gol, dar aşa: peste picioare, o fustă lungă albă, iar bustul acoperit cu un bolero al mamei, cu model de flori albastre, prins cu o broşă.
(Bine, bine, mi-am dat şi în petic cu o scurtă de blugi ferfeniţită şi desenată cu pixul, Sex Pistols style. Singura dată cînd mama m-a pus să mă schimb înainte de a pleca de acasă)
Îmi plac foarte mult hainele de epocă. Dacă aş avea ocazia, aş purta aşa ceva şi pe stradă. Cum însă mi-e greu să cred că voi avea curînd ocazia, mai degrabă mă veţi vedea purtînd rochiţa chinezească, pe care mi-am dorit-o întotdeauna şi o am deja în dulap, de la Margot Vintage. Nu vreau să stric momentul, am să mă pozez cu ea şi o veţi vedea cînd o voi lua pe mine ca să merg cu al meu la chinese.

(foto: Atty)

Iar aici de fapt începe actuala mea poveste cu vintage. Prima poveste completă. Cu ajutorul lui Margot, care este un om la fel de frumos ca ocupaţia pentru care şi-a deschis blogul (aţi dat deja click şi l-aţi descoperit, aşa-i?). Nu am avut ocazia să stau prea mult cu ea de vorbă, dar calitatea contează şi nu cantitatea cînd este vorba de comunicare.
Îmi vine acum în ureche un cîntec, dacă tot vorbim despre retro: „going through a strange situation/ to much talk and no communication”. În cazul de faţă, e reversul. Cîteva mailuri scurte şi drăguţe, o rochiţă chinezească, una în dungi movuli şi alta bej cu albastru, simplă, mai mult pe corp şi cu tăietură în V la baza gîtului (care au ajuns toate la mine în dulap) şi o întîlnire la Braşov. Acasă la Margot. Pentru că aveam drum pe acolo, întorcîndu-mă cu maşina de la Tuşnad. Şi vroiam o superbă rochiţă bej-aurie pentru nunta la care voi merge peste două săptămîni. Aşa că m-am oprit să o probez.
Bine am făcut. Omul pe care l-am văzut faţă în faţă mi-a plăcut, aşa cum mă aşteptasem. Şi nu spun asta pentru că m-a încărcat la plecare cu o pungă plină de nuci din curtea gazdei ei. Sau pentru că doamna gazdă vroia să-mi dea şi un pisoi (ceea ce mi-a amintit că tare-mi plac felinele, dar din păcate fac alergia asta năprasnică la ele). Ci pentru că. Pentru că am simţit un om fain.

M-a cucerit şi locşorul unde locuieşte Margot. O curte superbă, cu deluşor pe care aleargă, dintr-o parte în alta, un cîine zvăpăiat agăţat de un lanţ. Un living cu aer intim, cam cum îmi amintesc că aveau danezii, cu ferestre mari, dar tavanul jos, cu un pian într-un colţ. Cu mobilă veche prin toata casa. Cu un atelier plin de hăinuţe care, pentru un om proaspăt cucerit, la modul conştient, de vintage, era un fel de candy shop. Iar rochiţa pentru care m-am oprit va fi a mea. O veţi vedea pe mine după ce o port.

(foto: Atty)

Acum însă v-aş spune şi cum am descoperit-o pe Margot. Am pornit din blog în blog, de la prietena mea Smara, pînă la Vintage Lovers Pub , iar acolo am găsit-o pe fata de la Braşov. Tot prin Smara am descoperit-o si pe Veronica. Cea de la care am bentiţa purtată la Istanbul, cea cu pălărioară şi fluturaş. Şi alte minunăţii pe care nu am apucat să le port încă, dar nu trebuie să risipeşti toată plăcerea dintr-o dată, nu?
Veronica face bijuterii. Broşe frumoase şi aproape vii, ca petalele unei flori. Bentiţe chic. Coliere neaşteptate, de la cele cu medalioane croşetate pînă la cele din mărgeluţe cu inimioară făcută din fimo la capăt. Brăţări victoriene. Cînd mi-au căzut ochii pe acestea din urmă, am ştiut: vroiam şi o zgărduţă la fel. Sînt fan zgărduţe, să ne înţelegem. Astfel că acum am setul pe care deja l-aţi putut admira afişat mai sus. Cînd l-am încercat, acasă, după ce l-am primit de la Veronica, nu îmi mai venea să mă despart de el. Aşa că, vă daţi seama, trebuia să mă laud.
Sper că nu m-am lăudat prea mult.

(foto: Atty)