Mă aflu într-una dintre acele perioade din viaţa mea în care mă simt foarte bine cu mine, cu liniştea şi bucuria din interior pe care cu greu le-am cîştigat. În care conştientizez perfect că am atîtea lucruri de care să mă bucur în mine şi chiar în afara mea, lucruri de la care pornind să merg mai departe, încît stările conjucturale nu mă afectează foarte tare. Cum ar fi tristeţea de o seară sau nervii din-alta. Negativităţile sînt prezente peste tot, asta nu înseamnă că trebuie să le acordăm atenţie prea mare sau să le facem să prolifereze. Ele se descurcă şi fără ajutorul nostru.
Poezia pe care m-am gîndit să o postez în seara asta este din volumul meu, Sora de război, închegat şi bun de publicat de prea multe luni. În care, mea culpa, nu l-am dus încă la nici o editură, deşi cred foarte tare în el. O postez acum pentru că simt că se potriveşte destul de bine cu ce am scris noaptea trecută despre impotenţa sufletească.
totul în exces
dintr-un exces de tandreţe
aş fi mîngîiat braţul tinerei femei
care se sprijinea de bară lîngă mine
aş fi speriat-o pentru că în metrou
gestul acesta n-ar putea arăta decît
ca o agresiune sexuală
atît de puternică încît să ridice capetele
unui întreg rînd de călători adormiţi aşa ca mine
cînd ochii nu-mi pot sta locului
din cauza micilor curbe
în cutiuţa sufocantă ochii se închid imediat
de prea mult zgomot care nu te priveşte
ţi-ai putea lăsa capul pe spatele cuiva
dintr-un exces de tandreţe
apărut cumva o dată cu zgîrciurile din stomac
totul în exces
transpiraţia cînd respiri aer de conductă
de fapt prin capete trece deja cîte o ţeavă
o grămadă de scaune presează o grămadă de cutii toracice
parţial dezbrăcate
cîte un accident pune zilnic capăt drumului
dar noi nici nu ştim
ne facem frumos paşii spre casă
cu cioburi din propriile oase plutindu-ne prin ochi
ca prin nişte acvarii
dacă voi simţi accidentul pe viu
am să caut
în liniştea de o secundă
un braţ excesiv de aproape pe care să-l mîngîi
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Despre impotenţă
După un an şi mai bine în care am cunoscut tot felul de bărbaţi de vîrsta mea mă întreb dacă nu cumva generaţia noastră poartă o tară adîncă şi de neamputat. Ceea ce am reuşit să văd eu este că mult prea mulţi bărbaţi de 30-35 de ani par să sufere de impotenţă sufletească (despre femei nu pot vorbi pentru că nu am cunoscut prea multe). Nu am cunoştinţe de psihologie şi sociologie suficient de solide, aşa că nu vreau să mă erijez în a pune diagnostice şi a decreta stări de fapt. Tot ceea ce pot face este să observ prin mica fereastră deschisă a experienţei personale. Care asta îmi arată. Sau poate sînt alte motive mai ascunse, mai fine, mai complicate (lucrurile esenţiale însă nu sînt niciodată complicate), pe care specialiştii le-ar observa mai bine, care-i fac pe mulţi dintre bărbaţii generaţiei mele să fie oameni-conservă şi traume-pe-două-picioare. Îi rog pe cei care nu se regăsesc aici să nu se simtă jigniţi.
Indiferent cîtă strălucire, indiferent cîte calităţi ar afişa pe din-afară, oamenii-conservă de fapt nu fac decît … să se conserve. Ei nu se expun, ei îşi arată doar eticheta pe care au ales-o. Ei nu fac nimic, ei doar se trezesc puşi în diferite conjucturi la care asistă şi atît. Uneori produc sunete cînd se lovesc sau se ating de cîte ceva, gest ce va părea, bineînţeles, involuntar. Dar dinăuntru nu se aude nimic. Pentru că lor le e teamă că, dacă se vor deschide, vor fi consumaţi şi nu va mai rămîne nimic. Decît o carcasă goală. Aşa că preferă să ţină cu îndîrjire depozitate acolo toate cîte le-au adunat, nu permit nici un flux, nici o comunicare reală. Doar chestii conjuncturale. Ca de exemplu: dacă m-am nimerit în camera asta şi în patul ăsta cu femeia asta, de ce să nu fac sex? Dacă m-am nimerit în barul ăsta la masa asta cu femeia asta care se dovedeşte o companie plăcută, de ce să nu dau din gură cîteva ore întregi? Nu că ceva din toate acestea ar putea ajunge înăuntru, nu. Ci doar aşa, să treacă timpul.
Traumele-pe-două-picioare. Da, chiar aşa. Bărbaţi care nu mai iubesc, cel puţin aşa pretind ei. Au iubit şi şi-au luat-o în freză, după cum zic tot ei. Big deal, boys. Ar fi trebuit să vă daţi seama deja că nu mai sîntem la grădi să plîngem jumătate de zi după ce ne-am julit căzînd de pe leagăn. Pe mine una bunica m-a învăţat de pe la 8-9 ani, cînd nu mai reuşea să mă scoată din patinele cu rotile, că deja am crescut, nu mai sînt copil mic, aşa că trebuie să învăţ să-mi controlez durerea. Atunci cînd cad să strîng din dinţi şi să mă gîndesc că trece şi va trece. Îmi aduc aminte cum, în zilele următoare, de fiecare dată cînd cădeam (şi îmi juleam mereu cîte ceva, uneori julitură peste julitură) îmi blocam lacrimile, încleştam maxilarele şi … trecea. Pe cuvînt. Puteţi să încercaţi asta acasă.
Am auzit destui bărbaţi vorbindu-mi, deschis sau voalat, cum şi-au luat-o de la fetele pe care le-au iubit. Fiecare avusese cîte o mare dragoste. Pentru că ei n-au mai iubit pe altcineva. Şi după o mare traumă nu se mai pot aduna. Le e bine să trăiască “dust in the wind”. Adică … whatever. Ce să facă şi ei? Rămîn în trauma lor. Găsindu-şi tot felul de scuze şi de tertipuri. Pînă şi cei proaspăt divorţaţi, care s-au căsătorit pentru că ea, pe care nu au iubit-o deloc, rămăsese gravidă şi apoi i-a părăsit, cu copil cu tot. “I-am făcut o mare favoare acceptînd să ne căsătorim şi să ţină copilul, iar ea n-a apreciat asta” (citat din memorie).
Vorbeam cu buna mea prietenă în seara asta că, dacă ar fi fost să cădem în traume aşa pînă acum după cît am iubit, ar trebui să fim nişte zdrenţe acum. Din fericire, nu sîntem. Traumele pot fi controlate. La fel ca juliturile repetate unele peste altele cînd te avînţi pe patine cu rotile. Iar dacă înveţi să-ţi controlezi mecanismele cît mai bine, să te ţii bine pe picioare, să detectezi pantele periculoase la timp şi să ştii cum să le abordezi, locul unde te juleai mereu s-ar putea să rămînă doar cu o mare cicatrice şi atît.
Această postare nu este o lecţie dată altora. Este una dintre lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat eu. Şi, totodată, din această lecţie, cum este firesc, apare o întrebare nouă: de ce mulţi dintre bărbaţii generaţiei mele sînt oameni-conservă şi traume-pe-două-picioare? Să aibă legătură cu faptul că sîntem generaţia dezamăgită în procesul maturizării? Că în 1989 aveam undeva la 11-16 ani şi eram atît de entuziaşti că ne vom bucura de libertate, de schimbare, de exuberanţă, de explozii de viaţă, ca să vedem că, de fapt, ne-o luăm pe coajă şi sîntem duşi cu bombonica? Aici las sociologii şi psihologii să analizeze, eu pot doar să-mi pun întrebarea asta, deocamdată.
E un adevăr faptul că sîntem din ce în ce mai mulţi oameni singuri pe lume. Care nu reuşim să avem o relaţie trainică. Îi ziceam în seara asta lui Robert că toţi cei care trec prin vîrsta asta ca gîştele prin apă nu prea se gîndesc că, în stilul acesta, vor avea copii liceeni cînd ei vor fi nişte boşorogi pensionari. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, şi-aşa am suprapopulat planeta. Poate că şi de aici vin destule probleme. Ştiţi, e mult mai uşor să nu faci eforturi, să nu fii atent, să laşi totul să treacă în dorul lelii atunci cînd mai ai undeva la 3 miliarde de variante. Şi ce dacă-i o persoană faină, cu care poţi comunica, poţi face o grămadă de lucruri, în care ai descoperit calităţi care-ţi plac şi care, pe deasupra, te mai şi atrage? O pierzi, e altcineva la rînd. Na, n-or avea toate celelalte miliarde de persoane de sex opus vîrsta bună şi calităţile pe care le apreciezi, dar cîteva milioane tot le-or avea.
Poate în felul ăsta reuşim să ne mai rărim. Cel puţin noi, românii.
Indiferent cîtă strălucire, indiferent cîte calităţi ar afişa pe din-afară, oamenii-conservă de fapt nu fac decît … să se conserve. Ei nu se expun, ei îşi arată doar eticheta pe care au ales-o. Ei nu fac nimic, ei doar se trezesc puşi în diferite conjucturi la care asistă şi atît. Uneori produc sunete cînd se lovesc sau se ating de cîte ceva, gest ce va părea, bineînţeles, involuntar. Dar dinăuntru nu se aude nimic. Pentru că lor le e teamă că, dacă se vor deschide, vor fi consumaţi şi nu va mai rămîne nimic. Decît o carcasă goală. Aşa că preferă să ţină cu îndîrjire depozitate acolo toate cîte le-au adunat, nu permit nici un flux, nici o comunicare reală. Doar chestii conjuncturale. Ca de exemplu: dacă m-am nimerit în camera asta şi în patul ăsta cu femeia asta, de ce să nu fac sex? Dacă m-am nimerit în barul ăsta la masa asta cu femeia asta care se dovedeşte o companie plăcută, de ce să nu dau din gură cîteva ore întregi? Nu că ceva din toate acestea ar putea ajunge înăuntru, nu. Ci doar aşa, să treacă timpul.
Traumele-pe-două-picioare. Da, chiar aşa. Bărbaţi care nu mai iubesc, cel puţin aşa pretind ei. Au iubit şi şi-au luat-o în freză, după cum zic tot ei. Big deal, boys. Ar fi trebuit să vă daţi seama deja că nu mai sîntem la grădi să plîngem jumătate de zi după ce ne-am julit căzînd de pe leagăn. Pe mine una bunica m-a învăţat de pe la 8-9 ani, cînd nu mai reuşea să mă scoată din patinele cu rotile, că deja am crescut, nu mai sînt copil mic, aşa că trebuie să învăţ să-mi controlez durerea. Atunci cînd cad să strîng din dinţi şi să mă gîndesc că trece şi va trece. Îmi aduc aminte cum, în zilele următoare, de fiecare dată cînd cădeam (şi îmi juleam mereu cîte ceva, uneori julitură peste julitură) îmi blocam lacrimile, încleştam maxilarele şi … trecea. Pe cuvînt. Puteţi să încercaţi asta acasă.
Am auzit destui bărbaţi vorbindu-mi, deschis sau voalat, cum şi-au luat-o de la fetele pe care le-au iubit. Fiecare avusese cîte o mare dragoste. Pentru că ei n-au mai iubit pe altcineva. Şi după o mare traumă nu se mai pot aduna. Le e bine să trăiască “dust in the wind”. Adică … whatever. Ce să facă şi ei? Rămîn în trauma lor. Găsindu-şi tot felul de scuze şi de tertipuri. Pînă şi cei proaspăt divorţaţi, care s-au căsătorit pentru că ea, pe care nu au iubit-o deloc, rămăsese gravidă şi apoi i-a părăsit, cu copil cu tot. “I-am făcut o mare favoare acceptînd să ne căsătorim şi să ţină copilul, iar ea n-a apreciat asta” (citat din memorie).
Vorbeam cu buna mea prietenă în seara asta că, dacă ar fi fost să cădem în traume aşa pînă acum după cît am iubit, ar trebui să fim nişte zdrenţe acum. Din fericire, nu sîntem. Traumele pot fi controlate. La fel ca juliturile repetate unele peste altele cînd te avînţi pe patine cu rotile. Iar dacă înveţi să-ţi controlezi mecanismele cît mai bine, să te ţii bine pe picioare, să detectezi pantele periculoase la timp şi să ştii cum să le abordezi, locul unde te juleai mereu s-ar putea să rămînă doar cu o mare cicatrice şi atît.
Această postare nu este o lecţie dată altora. Este una dintre lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat eu. Şi, totodată, din această lecţie, cum este firesc, apare o întrebare nouă: de ce mulţi dintre bărbaţii generaţiei mele sînt oameni-conservă şi traume-pe-două-picioare? Să aibă legătură cu faptul că sîntem generaţia dezamăgită în procesul maturizării? Că în 1989 aveam undeva la 11-16 ani şi eram atît de entuziaşti că ne vom bucura de libertate, de schimbare, de exuberanţă, de explozii de viaţă, ca să vedem că, de fapt, ne-o luăm pe coajă şi sîntem duşi cu bombonica? Aici las sociologii şi psihologii să analizeze, eu pot doar să-mi pun întrebarea asta, deocamdată.
E un adevăr faptul că sîntem din ce în ce mai mulţi oameni singuri pe lume. Care nu reuşim să avem o relaţie trainică. Îi ziceam în seara asta lui Robert că toţi cei care trec prin vîrsta asta ca gîştele prin apă nu prea se gîndesc că, în stilul acesta, vor avea copii liceeni cînd ei vor fi nişte boşorogi pensionari. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, şi-aşa am suprapopulat planeta. Poate că şi de aici vin destule probleme. Ştiţi, e mult mai uşor să nu faci eforturi, să nu fii atent, să laşi totul să treacă în dorul lelii atunci cînd mai ai undeva la 3 miliarde de variante. Şi ce dacă-i o persoană faină, cu care poţi comunica, poţi face o grămadă de lucruri, în care ai descoperit calităţi care-ţi plac şi care, pe deasupra, te mai şi atrage? O pierzi, e altcineva la rînd. Na, n-or avea toate celelalte miliarde de persoane de sex opus vîrsta bună şi calităţile pe care le apreciezi, dar cîteva milioane tot le-or avea.
Poate în felul ăsta reuşim să ne mai rărim. Cel puţin noi, românii.
joi, 29 ianuarie 2009
Cum putem lăsa în urmă mintea rumegătoare
Am ajuns la o maximă despre mine însămi căreia îi simt deja potenţialul de celebritate: mintea mea macină mereu ca un maxilar de ierbivoră. Mereu şi aşa, din inerţie. Îmi vine să rîd. Să mă uit la mintea mea cu o expresie încărcată de gravitatea momentului, să-mi prind bărbia între degete cu un gest de om gînditor, să-mi ţin mintea în căuşul celeilalte palme şi să spun, cu un oftat filozofic: a rumega sau a nu rumega, aceasta este întrebarea.
Acum putem considera că mi-am făcut tabloul hamletian şi să trecem mai departe. Am putea să-i mai adăugăm mici picanterii vestimentare: în timp ce fac toate acestea mă văd ca acum, în halatul meu de pluş ... sau în pantalonii mei negri, cămaşa de aceeaşi non-culoare cu dungi albe, subţiri, a la Al Capone, şi vestuţă de piele ... sau în desuuri. Ok, stop and rewind, am ajuns prea departe. Maxilarul a derapat în rumegare şi era să se scrîntească.
Lăsînd cu adevărat la o parte tabloul hamletiano-kinky vestimentar, vreau să ajung la întîlnirea cea mai frumoasă din seara asta. Cu un om care nu mai există printre noi, în acest plan al realităţii, de 16 ani (adică de cînd aveam eu 16 ani), dar de care m-am simţit aproape în spirit. Şi nu vă impacientaţi, nu vă agitaţi, că nu vorbesc despre spiritism sau eu ştiu ce alte ocultisme. Ci de felul în care l-am simţit prin poeziile sale. Omul este Ion Monoran, al cărui stil simplu, uşor serios cum îi stă bine unui bănăţean, dar plin de viaţă, m-a făcut să reprivesc cu mirare ceva din mine, din spatele minţii rumegătoare. Şi să mă gîndesc la faptul că există un fior comun de sensibilitate cultivat de acelaşi spaţiu cultural.
Dar să vă arăt. Poeziile sînt din perioada 1972-1979 şi au fost publicate în volumul postul „ca un vagabond într-o flanelă roşie”. (Iar avlie în Banat înseamnă curte.)
(1)
„Nu cred decît în adevărul personal îndurat” a scris un poet bănăţean
Banat, Brabant românesc, cu mirişti şi ţărani
care chiar dacă nu mai sînt ţărani
fac totul pentru ca să-şi pîrlească porcul cu paie
fac totul pentru ca să aibă vacă în grajd
şi gîşte şi găini şi raţe în avlie.
Banat cu semne-n slănină şi ţărani durdulii
cu izlazuri pe care acum pasc vacile şi oile colectivului
Banat cu ouă vopsite de Paşti cu torturi şi cîrnaţi de Crăciun
cu Ruga din 29 iunie în fiecare an în satul Petroman
în care m-am născut.
Banat cu preşedinţi de C.A.P. – moşie personală
şi ţărani care cumpără pîine neagră pentru că nu au
ce să dea singurului porc de mîncare.
Banat cu ţărani cărora nu le mai convine să-şi ridice
o casă nouă pentru că vor cu orice preţ să fugă la oraş
Banat cu turmele de vaci şi de porci de altădată.
Şi totuşi, Banat al copilăriei mele în care
tata şi mama deşi fuseseră slugi au reuşit să crească
două vaci, doi ca, doi porci şi să aibă seara
avlia plină de gîşte de găini şi de raţe.
(2)
Am crezut în tine cîmpie arsă de soare
spre seară
ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele
înainte şi-napoi sărind peste Timiş
izbindu-te la tot pasul
de stîlpii de înaltă tensiune
sau de tractoare şi pluguri.
Am crezut în tine cu o dragoste teribilă
Citind ziarele la voia întîmplării
nebănuind că gustul epocii ar putea schimba
complet tradiţia
neînţelegînd că pentru tine destinul
nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare
şi că atîta timp cît se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înţeleagă
că prezentul nu-l va putea schimba nimeni.
Am crezut în tine
Ca un animal de povară mare şi prost
cu ochii blînzi ai linsului de sare
buimăcit că nu mai există distanţe
între satele noastre depărtarea părind a fi
o încăpere pustie pînă-n albăstrime.
(3)
Puţini sînt cei ce se gîndesc la copilărie
pe o distanţă mai mare călătorind cu trenul
în timp ce aria sacadată a osiilor
despică aerul cu nesaţ
O casă ca o femeie în ploaie cu trupul fosforescent
şi pragul proaspăt lustruit de ploaie
care încă apune,
porcul din avlie
ca un clown printre gîşte şi raţe tolănit în mocirlă,
respiraţia tatei ţinînd locul unei nelinişti,
covorul de piatră din jurul fîntînii
cumpăna cu voce de cucuvea,
îţi deschid larg pupilele
în timp ce vîntul fură noaptea de sub podurile feroviare
şi trenul trece ca o mireasă încercînd să evadeze
din albia întunecată a traverselor
alungîndu-se
între culoarea verde a arborilor
şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi.
Monoran îmi învie o lume aici, o lume în care mereu cineva a crezut, şi am senzaţia că poate să o învie şi pentru alţii, pentru că nu doar în Banat existau torturi şi cîrnaţi de Crăciun. O învie simplu, adunînd din ea lucruri şi aşezîndu-le astfel încît să te prindă şi pe tine acolo, înăuntru. Recunosc în poeziile lui aceleaşi structuri pe care m-am format şi eu şi aici nu mă refer doar la sensul cuvintelor, ci şi la cum construieşte cu ele.
Cînd îmi scriam această încheiere, în playlist a urmat Aurora a lui Bjork şi am simţit că se potriveşte.
Acum putem considera că mi-am făcut tabloul hamletian şi să trecem mai departe. Am putea să-i mai adăugăm mici picanterii vestimentare: în timp ce fac toate acestea mă văd ca acum, în halatul meu de pluş ... sau în pantalonii mei negri, cămaşa de aceeaşi non-culoare cu dungi albe, subţiri, a la Al Capone, şi vestuţă de piele ... sau în desuuri. Ok, stop and rewind, am ajuns prea departe. Maxilarul a derapat în rumegare şi era să se scrîntească.
Lăsînd cu adevărat la o parte tabloul hamletiano-kinky vestimentar, vreau să ajung la întîlnirea cea mai frumoasă din seara asta. Cu un om care nu mai există printre noi, în acest plan al realităţii, de 16 ani (adică de cînd aveam eu 16 ani), dar de care m-am simţit aproape în spirit. Şi nu vă impacientaţi, nu vă agitaţi, că nu vorbesc despre spiritism sau eu ştiu ce alte ocultisme. Ci de felul în care l-am simţit prin poeziile sale. Omul este Ion Monoran, al cărui stil simplu, uşor serios cum îi stă bine unui bănăţean, dar plin de viaţă, m-a făcut să reprivesc cu mirare ceva din mine, din spatele minţii rumegătoare. Şi să mă gîndesc la faptul că există un fior comun de sensibilitate cultivat de acelaşi spaţiu cultural.
Dar să vă arăt. Poeziile sînt din perioada 1972-1979 şi au fost publicate în volumul postul „ca un vagabond într-o flanelă roşie”. (Iar avlie în Banat înseamnă curte.)
(1)
„Nu cred decît în adevărul personal îndurat” a scris un poet bănăţean
Banat, Brabant românesc, cu mirişti şi ţărani
care chiar dacă nu mai sînt ţărani
fac totul pentru ca să-şi pîrlească porcul cu paie
fac totul pentru ca să aibă vacă în grajd
şi gîşte şi găini şi raţe în avlie.
Banat cu semne-n slănină şi ţărani durdulii
cu izlazuri pe care acum pasc vacile şi oile colectivului
Banat cu ouă vopsite de Paşti cu torturi şi cîrnaţi de Crăciun
cu Ruga din 29 iunie în fiecare an în satul Petroman
în care m-am născut.
Banat cu preşedinţi de C.A.P. – moşie personală
şi ţărani care cumpără pîine neagră pentru că nu au
ce să dea singurului porc de mîncare.
Banat cu ţărani cărora nu le mai convine să-şi ridice
o casă nouă pentru că vor cu orice preţ să fugă la oraş
Banat cu turmele de vaci şi de porci de altădată.
Şi totuşi, Banat al copilăriei mele în care
tata şi mama deşi fuseseră slugi au reuşit să crească
două vaci, doi ca, doi porci şi să aibă seara
avlia plină de gîşte de găini şi de raţe.
(2)
Am crezut în tine cîmpie arsă de soare
spre seară
ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele
înainte şi-napoi sărind peste Timiş
izbindu-te la tot pasul
de stîlpii de înaltă tensiune
sau de tractoare şi pluguri.
Am crezut în tine cu o dragoste teribilă
Citind ziarele la voia întîmplării
nebănuind că gustul epocii ar putea schimba
complet tradiţia
neînţelegînd că pentru tine destinul
nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare
şi că atîta timp cît se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înţeleagă
că prezentul nu-l va putea schimba nimeni.
Am crezut în tine
Ca un animal de povară mare şi prost
cu ochii blînzi ai linsului de sare
buimăcit că nu mai există distanţe
între satele noastre depărtarea părind a fi
o încăpere pustie pînă-n albăstrime.
(3)
Puţini sînt cei ce se gîndesc la copilărie
pe o distanţă mai mare călătorind cu trenul
în timp ce aria sacadată a osiilor
despică aerul cu nesaţ
O casă ca o femeie în ploaie cu trupul fosforescent
şi pragul proaspăt lustruit de ploaie
care încă apune,
porcul din avlie
ca un clown printre gîşte şi raţe tolănit în mocirlă,
respiraţia tatei ţinînd locul unei nelinişti,
covorul de piatră din jurul fîntînii
cumpăna cu voce de cucuvea,
îţi deschid larg pupilele
în timp ce vîntul fură noaptea de sub podurile feroviare
şi trenul trece ca o mireasă încercînd să evadeze
din albia întunecată a traverselor
alungîndu-se
între culoarea verde a arborilor
şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi.
Monoran îmi învie o lume aici, o lume în care mereu cineva a crezut, şi am senzaţia că poate să o învie şi pentru alţii, pentru că nu doar în Banat existau torturi şi cîrnaţi de Crăciun. O învie simplu, adunînd din ea lucruri şi aşezîndu-le astfel încît să te prindă şi pe tine acolo, înăuntru. Recunosc în poeziile lui aceleaşi structuri pe care m-am format şi eu şi aici nu mă refer doar la sensul cuvintelor, ci şi la cum construieşte cu ele.
Cînd îmi scriam această încheiere, în playlist a urmat Aurora a lui Bjork şi am simţit că se potriveşte.
miercuri, 28 ianuarie 2009
Acum ne uităm pe fereastră
Scriu. Dorm pe sărite, dar scriu. Şi ţin aproape pe lîngă cei în care simt acel ceva. Oricum, nu e vreme de explicaţii. Bucuria dinăuntru nu are nevoie de aşa ceva, doar minţile slabe. Iar minţile, într-o anumită secvenţă a lor, sînt întotdeauna slabe.
Ce am scris acum şi ce ascult acum mă face să mă gîndesc că ar trebui să continui şi văzut de aproape. Stă acolo cuminte şi e cazul să-i răsplătesc răbdarea. A cui? A poveştii care aşteaptă să fie spusă.
acum taci
într-o fereastră care dă spre răsărit
dimineaţa
se adună doar lumină şi nimic altceva
ochii simt asta chiar dacă nu i-ai deschis
la fel cum
sub toate cele 1000 de braţe care ţi se agită
pe dinăuntru
zace un ghem de bucurie
dar ceea ce spui
nu
ceea ce faci îţi toceşte oasele între o groapă şi alta
cum umbli fără suflare
cum pretinzi că tu curgi împreună cu restul
cu care resturi
te hibridizezi pentru încă o rotire completă
în jurul unui mănunchi de becuri
chioare
acum comunici de minune
acum înţelegi
acum desprinzi de pe celălalt foiţă cu foiţă
să le înghiţi
dar numai le mesteci şi le arunci cînd nu se uită la tine
ai observat de mult că vorbim despre lucruri familiare
ar trebui să stai o vreme prin preajmă
acum zici tu ştii să dai
acum zici degeaba
acum nu mai zici nimic
din conservă nu se aude nici un sunet
nici o bătaie de inimă pînă la capăt
doar sufocare
tratabilă cu împachetări în vid
afară
lumina rotunjeşte totul
la fel ca pe dinăuntru
Ce am scris acum şi ce ascult acum mă face să mă gîndesc că ar trebui să continui şi văzut de aproape. Stă acolo cuminte şi e cazul să-i răsplătesc răbdarea. A cui? A poveştii care aşteaptă să fie spusă.
acum taci
într-o fereastră care dă spre răsărit
dimineaţa
se adună doar lumină şi nimic altceva
ochii simt asta chiar dacă nu i-ai deschis
la fel cum
sub toate cele 1000 de braţe care ţi se agită
pe dinăuntru
zace un ghem de bucurie
dar ceea ce spui
nu
ceea ce faci îţi toceşte oasele între o groapă şi alta
cum umbli fără suflare
cum pretinzi că tu curgi împreună cu restul
cu care resturi
te hibridizezi pentru încă o rotire completă
în jurul unui mănunchi de becuri
chioare
acum comunici de minune
acum înţelegi
acum desprinzi de pe celălalt foiţă cu foiţă
să le înghiţi
dar numai le mesteci şi le arunci cînd nu se uită la tine
ai observat de mult că vorbim despre lucruri familiare
ar trebui să stai o vreme prin preajmă
acum zici tu ştii să dai
acum zici degeaba
acum nu mai zici nimic
din conservă nu se aude nici un sunet
nici o bătaie de inimă pînă la capăt
doar sufocare
tratabilă cu împachetări în vid
afară
lumina rotunjeşte totul
la fel ca pe dinăuntru
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Polemică. De dragul femeilor
Sincer, îmi cam ieşise din cap polemica pe care mi-o promisesem cu BadPitzi şi Radu. Nu, nu cu ei în persoană, ci cu atitudinile lor, cu care nu am cum să nu intru în polemică. Dar s-au întîmplat zilele astea suficiente lucruri ca să plece subiectul ăsta departe de mine. Cum ar fi concertul cu Iordache şi doi tipi grozavi din Polonia care fac electro experimental. Ăsta a fost aseară, la Clubul Ţăranului, organizat de cei de la Institutul Polonez pentru că şi-au făcut nou logo, şi-au lansat blog şi alte cele. Blog conceput de prietenii mei Manu şi Grig, spre al căror site cu servicii de webdesign voi linkui mai tîrziu.
În noaptea asta, cînd ascult tot felul de muzici şi sînt atît de energizată, trebuie să scriu. Nu mai fumez, dar două lumînărici ard lîngă mine chiar dacă am lăsat şi becul pornit. Lumina mai puternică îmi dă senzaţia că am mai mult avînt la scris.
Deci ce face Radu? Scrie texte pamfletare cu limbajul băieţilor ălora „dă cartier”. De care cică face mişto. Cică în răspăr, aşa. Iar unii oameni spun că acesta e noul umor fin. Fin şi inteligent. Că e grozav ca cineva să-şi arunce bătaia de joc pe tastatură şi apoi alţii să o înrămeze. Da, chiar aşa ziceau unele comentatoare, cele care se simt cu mult superioare pitzipoancelor şi care îl susţineau cu ovaţii pe maestrul umorului internautic a la Paraziţii. Aceste comentatoare aprobau cu mare aplomb textul lui Radu preluat de BadPitzi cu specificarea (de un rafinament greu de egalat): „Scris de Radu. Că io totuși sunt purtătoare de păsărică și n-aș putea să-mi prejudiciez specia. Prea tare. Să-mi perjudiciez specia prea tare.”
Vă rog să citiţi textul acolo, poate deja l-aţi citit pentru că a făcut carieră pe internet. Eu nu îmi permit să-l reproduc aici, este o capodoperă a noului umor românesc de bonton, cu prea mare greutate ca să fie găzduită pe blogul meu. Mai ales că am aflat de la distinşii susţinători ai lui Radu că eu nu sînt suficient de inteligentă ca să înţeleg aşa ceva, că IQ-ul meu îmi cere să mă arunc de pe bloc, iar distinsa doamnă BadPitzi îmi cere să nu mă mai reproduc. Măcar am aflat care mi-e locul în lumea asta. Aproape că-mi vine să spun: „Oh, no! Hitler is back!”.
Să scrii un text care spune, fie şi-n răspăr, că femeia e curvă pentru că poartă tocuri, fustă, cercei şi poşetă şi că unghiile vopsite indică cum că vrea să fie violentată mi se pare dovadă crasă de iresponsabilitate socială. Luaţi de vedeţi mostră: „Unghiile şi le vopsesc în tonuri de roşu pentru a sugera că sunt obişnuite cu violenţa. Că nu ar comenta prea mult dacă ai veni matol acasă şi mâncarea ar fi gătită necorespunzător şi ai fi nevoit să îi strângi degetele la uşă. Te păcălesc că sunt în stare să suporte durerea, şi cum le strângi puţin de gât până orăcăie îţi zic că eşti psihopat.” Daţi-i textul ăsta unui bărbat simplu, fără prea multă educaţie, şi vedeţi ce iese. Cu cîtă satisfacţie îşi va “strînge puţin de gît” partenera next time cînd ea va îndrăzni să comenteze sau să fie prin preajma lui cînd o avea nervi.
Radu (despre care am găsit cumva pe paginile lui insinuare cuiva, rămasă fără răspuns, că ar fi de fapt Radu Alexandru de la “Caţavencu”) zice că el face parodie. Păi e ca şi cum cineva mi-ar da un film cu bătăi marca Jackie Chan şi mi-ar zice că e o parodie la filme cu Jackie Chan. Între mîndreţea de text prezentată de el şi ideile preconcepute despre femei ale românului de pe stradă nu este absolut nici o diferenţă.
Am avut doi prieteni în copilărie ale căror mame au fost omorîte în bătaie de taţii lor. Mama altei prietene a murit de cancer la nici 50 de ani, avusese o tumoare neoperabilă pe creier. Tatăl obişnuia să o bată, mort de gelozie, dînd-o cu capul de pereţi. După ce, bineînţeles, se întorcea de la amantă. Prietena mea cea mai bună din copilărie şi-a început viaţa sexuală la 14 ani, prin viol. I-a fost frică să se plîngă la Poliţie ca să n-o omoare tatăl ei în bătaie. Pe mine însămi m-a scos un băiat mai mare decît mine, la 14 ani, la “plimbare” pe cîmp şi m-a ameninţat că nu plec de acolo pînă nu mă culc cu el. Se făcea seară şi am început să plîng. Atunci s-a răzgîndit, ţinînd cont că, totuşi, tatăl meu e preot în sat şi probabil că va fi vai de pielea lui dacă-mi face ceva. Să nu uit: pe atunci mă îmbrăcam sport, în pantaloni lungi sau scurţi şi tricouri cu figurine, ca orice încă fătucă de vîrsta mea (cel puţin din grupul nostru). Eram tare copiii noi atunci, ne jucam scunsa pe stradă şi nu ne dădeam cu farduri, doar cu ruj, dacă mergeam la nuntă sau ceva asemănător.
Ştiind toate astea, ştiind că prea multe femei din România mor agresate chiar de bărbaţii din familie sau trăiesc sub continuă teroare, ştiind că asta e în mare parte rezultatul lipsei de educaţie şi al cultivării violenţei în societatea noastră pe toate planurile, toată tărăşenia cu magnificul text al lui Radu mi se pare o prostie. Intelectualii fini se distrează astăzi imitînd stilul de mahala. Superb, delirant, orgasmic de-a dreptul. Iar dacă nu-i înţelegi, bineînţeles, eşti prost şi ai face bine să te împuşti. Cam aşa te îndemnau mult prea mulţi susţinători ai autorului în momentul în care veneai cu argumente să spui că e doar dezgustător, violent şi plin de iresponsabilitate acest text.
Astea fiind zise, BadPitzi nu are nimic în plus la acest nivel faţă de o pitzipoancă, faţă de cele pe care le desfiinţează pentru lipsa de stil şi pentru atitudine. Da, BadPitzi are vînă, are cuvinte mai multe în vocabular, are idei … dar dă dovadă de încrîncenare stupidă şi de discriminare. Pentru că cei care nu rîd la glumele la care rîde ea sînt proşti. Gîndire reducţionistă, gîndire de haită. Care vrea să dea iama în turma de oi.
Poftă bună, BadPitzi. Şi cine ştie, poate într-o bună zi te voi vedea purtînd o blăniţă de oaie. Figurativ vorbind, bineînţeles.
Iar dacă BadPitzi şi Radu vor avea ceva să-mi spună pentru că am scris acest text ... regret să-i dezamăgesc, dar e mult prea previzibil. Probabil variante la "proasto, aruncă-te de pe bloc".
În noaptea asta, cînd ascult tot felul de muzici şi sînt atît de energizată, trebuie să scriu. Nu mai fumez, dar două lumînărici ard lîngă mine chiar dacă am lăsat şi becul pornit. Lumina mai puternică îmi dă senzaţia că am mai mult avînt la scris.
Deci ce face Radu? Scrie texte pamfletare cu limbajul băieţilor ălora „dă cartier”. De care cică face mişto. Cică în răspăr, aşa. Iar unii oameni spun că acesta e noul umor fin. Fin şi inteligent. Că e grozav ca cineva să-şi arunce bătaia de joc pe tastatură şi apoi alţii să o înrămeze. Da, chiar aşa ziceau unele comentatoare, cele care se simt cu mult superioare pitzipoancelor şi care îl susţineau cu ovaţii pe maestrul umorului internautic a la Paraziţii. Aceste comentatoare aprobau cu mare aplomb textul lui Radu preluat de BadPitzi cu specificarea (de un rafinament greu de egalat): „Scris de Radu. Că io totuși sunt purtătoare de păsărică și n-aș putea să-mi prejudiciez specia. Prea tare. Să-mi perjudiciez specia prea tare.”
Vă rog să citiţi textul acolo, poate deja l-aţi citit pentru că a făcut carieră pe internet. Eu nu îmi permit să-l reproduc aici, este o capodoperă a noului umor românesc de bonton, cu prea mare greutate ca să fie găzduită pe blogul meu. Mai ales că am aflat de la distinşii susţinători ai lui Radu că eu nu sînt suficient de inteligentă ca să înţeleg aşa ceva, că IQ-ul meu îmi cere să mă arunc de pe bloc, iar distinsa doamnă BadPitzi îmi cere să nu mă mai reproduc. Măcar am aflat care mi-e locul în lumea asta. Aproape că-mi vine să spun: „Oh, no! Hitler is back!”.
Să scrii un text care spune, fie şi-n răspăr, că femeia e curvă pentru că poartă tocuri, fustă, cercei şi poşetă şi că unghiile vopsite indică cum că vrea să fie violentată mi se pare dovadă crasă de iresponsabilitate socială. Luaţi de vedeţi mostră: „Unghiile şi le vopsesc în tonuri de roşu pentru a sugera că sunt obişnuite cu violenţa. Că nu ar comenta prea mult dacă ai veni matol acasă şi mâncarea ar fi gătită necorespunzător şi ai fi nevoit să îi strângi degetele la uşă. Te păcălesc că sunt în stare să suporte durerea, şi cum le strângi puţin de gât până orăcăie îţi zic că eşti psihopat.” Daţi-i textul ăsta unui bărbat simplu, fără prea multă educaţie, şi vedeţi ce iese. Cu cîtă satisfacţie îşi va “strînge puţin de gît” partenera next time cînd ea va îndrăzni să comenteze sau să fie prin preajma lui cînd o avea nervi.
Radu (despre care am găsit cumva pe paginile lui insinuare cuiva, rămasă fără răspuns, că ar fi de fapt Radu Alexandru de la “Caţavencu”) zice că el face parodie. Păi e ca şi cum cineva mi-ar da un film cu bătăi marca Jackie Chan şi mi-ar zice că e o parodie la filme cu Jackie Chan. Între mîndreţea de text prezentată de el şi ideile preconcepute despre femei ale românului de pe stradă nu este absolut nici o diferenţă.
Am avut doi prieteni în copilărie ale căror mame au fost omorîte în bătaie de taţii lor. Mama altei prietene a murit de cancer la nici 50 de ani, avusese o tumoare neoperabilă pe creier. Tatăl obişnuia să o bată, mort de gelozie, dînd-o cu capul de pereţi. După ce, bineînţeles, se întorcea de la amantă. Prietena mea cea mai bună din copilărie şi-a început viaţa sexuală la 14 ani, prin viol. I-a fost frică să se plîngă la Poliţie ca să n-o omoare tatăl ei în bătaie. Pe mine însămi m-a scos un băiat mai mare decît mine, la 14 ani, la “plimbare” pe cîmp şi m-a ameninţat că nu plec de acolo pînă nu mă culc cu el. Se făcea seară şi am început să plîng. Atunci s-a răzgîndit, ţinînd cont că, totuşi, tatăl meu e preot în sat şi probabil că va fi vai de pielea lui dacă-mi face ceva. Să nu uit: pe atunci mă îmbrăcam sport, în pantaloni lungi sau scurţi şi tricouri cu figurine, ca orice încă fătucă de vîrsta mea (cel puţin din grupul nostru). Eram tare copiii noi atunci, ne jucam scunsa pe stradă şi nu ne dădeam cu farduri, doar cu ruj, dacă mergeam la nuntă sau ceva asemănător.
Ştiind toate astea, ştiind că prea multe femei din România mor agresate chiar de bărbaţii din familie sau trăiesc sub continuă teroare, ştiind că asta e în mare parte rezultatul lipsei de educaţie şi al cultivării violenţei în societatea noastră pe toate planurile, toată tărăşenia cu magnificul text al lui Radu mi se pare o prostie. Intelectualii fini se distrează astăzi imitînd stilul de mahala. Superb, delirant, orgasmic de-a dreptul. Iar dacă nu-i înţelegi, bineînţeles, eşti prost şi ai face bine să te împuşti. Cam aşa te îndemnau mult prea mulţi susţinători ai autorului în momentul în care veneai cu argumente să spui că e doar dezgustător, violent şi plin de iresponsabilitate acest text.
Astea fiind zise, BadPitzi nu are nimic în plus la acest nivel faţă de o pitzipoancă, faţă de cele pe care le desfiinţează pentru lipsa de stil şi pentru atitudine. Da, BadPitzi are vînă, are cuvinte mai multe în vocabular, are idei … dar dă dovadă de încrîncenare stupidă şi de discriminare. Pentru că cei care nu rîd la glumele la care rîde ea sînt proşti. Gîndire reducţionistă, gîndire de haită. Care vrea să dea iama în turma de oi.
Poftă bună, BadPitzi. Şi cine ştie, poate într-o bună zi te voi vedea purtînd o blăniţă de oaie. Figurativ vorbind, bineînţeles.
Iar dacă BadPitzi şi Radu vor avea ceva să-mi spună pentru că am scris acest text ... regret să-i dezamăgesc, dar e mult prea previzibil. Probabil variante la "proasto, aruncă-te de pe bloc".
miercuri, 21 ianuarie 2009
Cercurile din inimă (cu Chichere)
În seara asta mi-am răsfoit un pic blogul. Am revăzut dintr-o privire poezia pe care am scris-o mai jos şi apoi am ajuns acolo unde scrisesem ultima dată, undeva prin august. „Viaţa ca deconectare”. Sau cine vrea să ajungă la viaţă trebuie să treacă prin moarte. Iar asta trag speranţă că cineva tot o înţelege.
Uneori tocmai în bucurie, tocmai cînd îmi port cea mai liberă inimă dintre toate pe care le am şi cele mai uşoare gînduri dintre toate cîte mă bîntuie, mi se face dor de oameni. Acei oameni pe care-i port în mine. Unul dintre ei este Ion Chichere. Şi ce mod mai bun de a mă reîntîlni cu el decît printr-o poezie de-a lui, atît de bine pusă în finalul volumului care-i încheie antologia postumă.
Într(o singură aură)
Inimă,
ia-ţi femeia şi pleacă,
eu nu mai pot ...
dragostea bea din paharul disperării
sunt o suprafaţă de ghiaţă
pe care arde un foc
cercurile albe ale apei
şi cercurile roşii ale focului
stau unul în altul
viaţa şi dragostea şi moartea
stau în singura linie
a cercului
iubito
fără salvare suntem: ca îngerii
unul în faţa celuilalt
ne ţinem în palmele albe
inimile roşii
stăm într-o singură aură
ca într-un embrion
Uneori tocmai în bucurie, tocmai cînd îmi port cea mai liberă inimă dintre toate pe care le am şi cele mai uşoare gînduri dintre toate cîte mă bîntuie, mi se face dor de oameni. Acei oameni pe care-i port în mine. Unul dintre ei este Ion Chichere. Şi ce mod mai bun de a mă reîntîlni cu el decît printr-o poezie de-a lui, atît de bine pusă în finalul volumului care-i încheie antologia postumă.
Într(o singură aură)
Inimă,
ia-ţi femeia şi pleacă,
eu nu mai pot ...
dragostea bea din paharul disperării
sunt o suprafaţă de ghiaţă
pe care arde un foc
cercurile albe ale apei
şi cercurile roşii ale focului
stau unul în altul
viaţa şi dragostea şi moartea
stau în singura linie
a cercului
iubito
fără salvare suntem: ca îngerii
unul în faţa celuilalt
ne ţinem în palmele albe
inimile roşii
stăm într-o singură aură
ca într-un embrion
luni, 19 ianuarie 2009
De bucurie. Polemica mai poate să aștepte
Am de scris și un text polemic la care mă gîndesc de vreo două zile, dar am avut un weekend prea activ ca să-i mai pot da drumul. Despre un alt text, care a făcut deja carieră pe bloguri. Dar care mi se pare stupid prin iresponsabilitatea lui în condițiile socio-culturale actuale din România. Promit curând și acea postare.
Deocamdată însă mă bucur de mine și de ceilalți, așa că postez o poezie.
pentru ziduri și foc
e liberă inima mea
sîngele mai ușor decît aburul care-ți ține
încă închiși ochii de dimineață
la primele urme de lumină nesigură peste
blocurile înghețate care păstrează
ca niște cufere pe fundul unui ocean
ultimele rămășițe de umanitate
sinceră și uimită
pînă la prînz
mișcările de dinozaur ale orașului
ne-au şi spălat obrajii
cuvintele umplu doar spații lipsite de importanță
cum ar fi
golul de sub unghii
în mijlocul agitației
doar
cîteva puncte albe rămîn pe loc
se rostogolesc ca niște minusculi bulgări de zăpadă
care nu țintesc nimic
nici o căciulă cu moț sau vreun fular smucit în joacă
nici o băbuță mașină sau stîlp
din rotire în rotire
ocolind lucrurile colțuroase sau prea dure
stîlpii și tălpile de pe trotuare
te vei prinde din urmă și-ți vei rîde-n ureche
cineva
vrea să coboare în stradă
unde atîția oameni așteaptă să audă
“me gustas tu”
fie și fără chitară
unde atîtea ziduri inutile ar face
un superb foc de tabără
chiar în cea mai cunoscută dintre piețe
Deocamdată însă mă bucur de mine și de ceilalți, așa că postez o poezie.
pentru ziduri și foc
e liberă inima mea
sîngele mai ușor decît aburul care-ți ține
încă închiși ochii de dimineață
la primele urme de lumină nesigură peste
blocurile înghețate care păstrează
ca niște cufere pe fundul unui ocean
ultimele rămășițe de umanitate
sinceră și uimită
pînă la prînz
mișcările de dinozaur ale orașului
ne-au şi spălat obrajii
cuvintele umplu doar spații lipsite de importanță
cum ar fi
golul de sub unghii
în mijlocul agitației
doar
cîteva puncte albe rămîn pe loc
se rostogolesc ca niște minusculi bulgări de zăpadă
care nu țintesc nimic
nici o căciulă cu moț sau vreun fular smucit în joacă
nici o băbuță mașină sau stîlp
din rotire în rotire
ocolind lucrurile colțuroase sau prea dure
stîlpii și tălpile de pe trotuare
te vei prinde din urmă și-ți vei rîde-n ureche
cineva
vrea să coboare în stradă
unde atîția oameni așteaptă să audă
“me gustas tu”
fie și fără chitară
unde atîtea ziduri inutile ar face
un superb foc de tabără
chiar în cea mai cunoscută dintre piețe
vineri, 9 ianuarie 2009
Expandare
De ziua mea a nins în Bucureşti. A început undeva în jurul prînzului, după dimineaţa cu emoţii, cam ca de fiecare dată la o asemenea ocazie. Din cînd în cînd mai auzeam cîte un coleg care se mira de cum ninge. Ba chiar cîte unul mai că se lipea cu nasul de geam uitîndu-se la fulgi. Aşa mi l-a arătat la un moment dat Johny, redactorul meu şef, pe Bănel, unul dintre colegi, care părea cu totul pierdut în jocul alb şi pufos de afară. Alina mi-a adus un bulgăre de zăpadă şi cînd am pus masa să petrecem au început şi hîrjonelile. Bineînţeles că bulgării n-au ajuns spre cine au fost aruncaţi.
Chiar şi după ce am întins masa cu gustările pregătite de mine aseară, pentru care Johny m-a lăudat de trei ori şi se pare că le-au plăcut şi altor colegi, chiar şi după ce s-au dotat cu farfurioare şi linguriţe, unii s-au retras tot într-un colţ cu ninsoare. Mai exact, la fereastră. Parcă era mai bună salata boef ronţăită în timp ce priveau minunăţia de afară.
Aşa cum ziceam, a fost o zi cu de toate. Şi cu emoţii, pentru că altfel nu se poate. Îmi amintesc că de ziua mea şi de rugă, sărbătoare mare în Banat, echivalentă sărbătoririi hramului bisericii în alte zone, nu scăpam netrasă de urechi. Şi cred că pe bună dreptate. Pentru că, înaintea evenimentului mult aşteptat, nu-mi puteam controla emoţiile. Trebuia să le descarc prin vreo boacănă. Apoi îmi puteam savura în linişte, fără agitaţie, plăcut şi calm, bucuria.
Din păcate, şi acum se întîmplă cam la fel. Deocamdată nu am descoperit încă altă metodă de a-mi struni emoţiile. Singura diferenţă este că nu le mai simt cum îmi tremură în muşchi, nu mai fac implozie, nu mă mai transform în samovar care spumegă de zici că o să îşi arunce conţinutul pe toţi pereţii. Poate am învăţat să le controlez, cît de cît, nivelul de fierbere. Poate am păstrat mai mult reacţiile, gesturile exterioare, ca pe nişte ticuri, ca pe nişte haine vechi cu care eşti obişnuit şi nu le poţi arunca.
Deci şi astăzi emoţiile mele au ieşit la suprafaţă, cînd am mers cu Robert să cumpăr prăjituri din Carrefour (care s-au dovedit foarte fragede, pufoase şi gustoase). Dar mai tîrziu rîdeam de ele şi i-am trimis un mesaj care sună cam aşa: „Cred că azi noapte în loc să mi se încreţească părul mi s-au încreţit neuronii. Îmi vine să rîd. Aş vrea ca şi ţie”. Chiar am rîs la telefon împreună. Poate că am mai cîştigat, amîndoi, puţină înţelepciune.
Am primit de la colegii din redacţie o broşă de argint marcasit, foarte frumoasă, sub formă de pălărioară (ştiu ei de ce), cerceluşi micuţi, ca nişte bumbi, la fel de drăguţi şi ei. Colegii din alt departament mi-au adus trandafiri: unul roz, unul alb şi unul galben. Dar cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit au fost:
- minunăţia albă de afară. Cînd am plecat de la serviciu nu-mi puteam lua ochii de la puful strălucitor în care călcam. De fapt era mai mult o senzaţie de plutire deasupra lui.
- bucuria colegilor pentru că m-au sărbătorit şi pe mine şi pentru că ningea. Faptul că le-au plăcut salatele mele şi prăjiturile şi curmalele. Că ne-am simţit bine cu nasurile în toate gustările şi chiar în bulgăraşii care mai zburau, rătăciţi, prin redacţie.
- că am reuşit să fiu frumoasă azi, să-i bine dispun pe cei din jur cu prezenţa mea.
- că m-am plimbat prin ninsoare pînă pe Smîrdan, unde am stat la poveşti cu Robert şi cu Cosmin. Reveniri.
Cînd veneam spre casă ştiam că sînt fericită. Asta am gîndit atunci, nu acum, rememorînd. Simţeam expandarea aceea interioară pînă la pulverizare. Pînă ajungi atît de uşor încît devii una cu tot şi cu toate. Măcar pentru o secundă, da, sigur am simţit asta.
Chiar şi după ce am întins masa cu gustările pregătite de mine aseară, pentru care Johny m-a lăudat de trei ori şi se pare că le-au plăcut şi altor colegi, chiar şi după ce s-au dotat cu farfurioare şi linguriţe, unii s-au retras tot într-un colţ cu ninsoare. Mai exact, la fereastră. Parcă era mai bună salata boef ronţăită în timp ce priveau minunăţia de afară.
Aşa cum ziceam, a fost o zi cu de toate. Şi cu emoţii, pentru că altfel nu se poate. Îmi amintesc că de ziua mea şi de rugă, sărbătoare mare în Banat, echivalentă sărbătoririi hramului bisericii în alte zone, nu scăpam netrasă de urechi. Şi cred că pe bună dreptate. Pentru că, înaintea evenimentului mult aşteptat, nu-mi puteam controla emoţiile. Trebuia să le descarc prin vreo boacănă. Apoi îmi puteam savura în linişte, fără agitaţie, plăcut şi calm, bucuria.
Din păcate, şi acum se întîmplă cam la fel. Deocamdată nu am descoperit încă altă metodă de a-mi struni emoţiile. Singura diferenţă este că nu le mai simt cum îmi tremură în muşchi, nu mai fac implozie, nu mă mai transform în samovar care spumegă de zici că o să îşi arunce conţinutul pe toţi pereţii. Poate am învăţat să le controlez, cît de cît, nivelul de fierbere. Poate am păstrat mai mult reacţiile, gesturile exterioare, ca pe nişte ticuri, ca pe nişte haine vechi cu care eşti obişnuit şi nu le poţi arunca.
Deci şi astăzi emoţiile mele au ieşit la suprafaţă, cînd am mers cu Robert să cumpăr prăjituri din Carrefour (care s-au dovedit foarte fragede, pufoase şi gustoase). Dar mai tîrziu rîdeam de ele şi i-am trimis un mesaj care sună cam aşa: „Cred că azi noapte în loc să mi se încreţească părul mi s-au încreţit neuronii. Îmi vine să rîd. Aş vrea ca şi ţie”. Chiar am rîs la telefon împreună. Poate că am mai cîştigat, amîndoi, puţină înţelepciune.
Am primit de la colegii din redacţie o broşă de argint marcasit, foarte frumoasă, sub formă de pălărioară (ştiu ei de ce), cerceluşi micuţi, ca nişte bumbi, la fel de drăguţi şi ei. Colegii din alt departament mi-au adus trandafiri: unul roz, unul alb şi unul galben. Dar cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit au fost:
- minunăţia albă de afară. Cînd am plecat de la serviciu nu-mi puteam lua ochii de la puful strălucitor în care călcam. De fapt era mai mult o senzaţie de plutire deasupra lui.
- bucuria colegilor pentru că m-au sărbătorit şi pe mine şi pentru că ningea. Faptul că le-au plăcut salatele mele şi prăjiturile şi curmalele. Că ne-am simţit bine cu nasurile în toate gustările şi chiar în bulgăraşii care mai zburau, rătăciţi, prin redacţie.
- că am reuşit să fiu frumoasă azi, să-i bine dispun pe cei din jur cu prezenţa mea.
- că m-am plimbat prin ninsoare pînă pe Smîrdan, unde am stat la poveşti cu Robert şi cu Cosmin. Reveniri.
Cînd veneam spre casă ştiam că sînt fericită. Asta am gîndit atunci, nu acum, rememorînd. Simţeam expandarea aceea interioară pînă la pulverizare. Pînă ajungi atît de uşor încît devii una cu tot şi cu toate. Măcar pentru o secundă, da, sigur am simţit asta.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
