Penicilină cu Ebola. A la Caragiale

Ce caută împreună Caragiale şi anii 80, perioada copilăriei mele, într-o oarecare zi ploioasă de martie din 2009? Sincer, la întrebarea asta pe care tocmai am născocit-o nu prea am alt răspuns decît că nici eu nu ştiu, dar combinaţia a făcut ca pînă şi plimbarea prin ploaie, not one of my favourites, să fie plăcută. Dar să începem cu începutul. Care început? Al zilei ploioase de martie. Ziua de ieri.

Am început să descopăr cu plăcere cît de matinală pot fi. Şi ce savoare poate avea gătitul de dimineaţă, cînd mă trezesc veselă şi cu un dozaj bun de energie. Bineînţeles, mulţumită unei fericite circumstanţe care-mi retează apucăturile de huhurez intelectual, asigurîndu-mi odihna şi liniştea creierului altfel măcinător. Ieri am făcut pilaf de orez cu ciuperci. Orez de-acela cu bobul lung, care a ieşit perfect, adică nici prea umflat, nici prea dezumflat, nici prea uscat, nici prea fleşcăit. Ciuperci proaspete (mă rog, din weekend, cînd am făcut cumpărăturile în Cora), tăiate subţire şi pierdute apoi printre micile mărgele lunguieţe. Ardei şi ceapă aproape transparente în amestec. Nu mă laud, dar toţi degustătorii au fost mulţumiţi.

La serviciu am descoperit penicilina cu Ebola. Da, ştiu că poate suna horror, dar să încercăm să rămînem în zona amuzantă a percepţiei. Mi-am cărat ieri laptopul la serviciu şi bine i-am făcut pentru că, iată, acum pot să scriu liniştită şi fără ca el să mai hîrîie din toate cele de zici că-i tras pe roată şi gata să-şi dea duhul. Bătrînelul meu a străbătut astfel cu folos întreg oraşul. L-am dat pe mîna colegului meu Daniel, IT-istul nostru de serviciu, cel căruia îi trimit în fiecare zi cîte un e-mail cu ştirea zilei, pe care încerc să-l fac cît mai haios cu putinţă, să compenseze rutina. Ei, după o vreme vine Daniel şi-mi zice: „Păi era plin de viruşi. Iar dacă îţi spun unde era unul dintre ei...”. V-aş lăsa să ghiciţi, dar cred că adorm şi mă trezesc între timp (cînd scriam asta eram abia trecut de 12 noaptea). De mai multe ori. Unde să fi fost? În antivirus. Exact. Redactorul meu şef a început să rîdă. „Păi asta-i ca şi cum ai lua penicilină cu Ebola”. Ce, n-avea dreptate?

Cum am primit în grijă două articole nu foarte grele şi nu foarte lungi, adică de două pagini, respectiv o pagină, pe la 2 după-amiaza eram gata. Pe la 3 fără îl sunam pe Dumitru Prunariu, căruia îi rămăsesem datoare cu cîteva exemplare din numărul de februarie al revistei, dedicat Anului Internaţional al Astronomiei. Bineînţeles că interviul lunii a fost cu el, primul şi singurul român care a ajuns vreodată în spaţiu. Vroiam să îi dau personal revistele, ca să-l cunosc, să nu rămîn doar cu un schimb de e-mailuri. Aşa că i-am scris întrebîndu-l cum am putea face, că eu pot oricînd veni să îl întîlnesc undeva prin centru, zona Unirii-Universitate, dacă are el drum pe aici. Iar cum omul chiar locuieşte pe aici, am dat o fugă . Îmi explicase într-un e-mail cum să ajung acolo, la intersecţia străzilor x cu y (nu dau numele, adresa omului nu e totuşi bun public). Reţin eu nişte explicaţii şi un număr. Bun. Ajung la intersecţie, întreb de numărul 2. Mi se spune că e pe stradă în jos, dacă o iau la dreapta. Ceea ce şi fac. Ajung la intrare, sun omul să-i spun că e deschisă uşa de jos, aşa că să-mi spună apartamentul şi etajul. Cică etajul 1, apartamentul 4, lîngă lift. Bon.

Urc, ajung la apartamentul 4, lîngă lift. Nici un nume pe uşă. Sun. Răspunde o tanti. Că cine sînt şi ce doresc. Îi spun că sînt jurnalistă şi domnul Prunariu mă aşteaptă. Tanti se codeşte, îi repet, mă gîndesc că-i cam senilă, că o fi tanti care are grijă de casă sau ceva şi na... fac figură frumoasă. Îmi deschide pînă la urmă, mă pofteşte, eu îmi scot haina şi o pun în cuier, ea mă întreabă de vreme, îi zic că picură puţin dar nu bate vîntul, ceea ce e bine. Îmi spune că şi pe ea tot vîntul o omoară. Şi mă întreabă dacă ziceam că am vorbit cu el la telefon, că atunci înseamnă că trebuie să vină acasă. Cum adică trebuie să vină? Că domnul meu astronaut era acasă cînd vorbisem cu el. Chiar mă întrebam de ce nu-mi iese o dată în întîmpinare. Cînd ... mă sună.

În momentul ăsta ştiam că intrasem în cu totul altă casă. Domnul Prunariu mă întreba ce s-a întîmplat, că ieşise după mine şi nu eram niciunde. L-am întrebat şi eu la rîndul meu încă o dată de numărul casei: 12, nu 2. Rîd, îi zic că am încurcat şi că voi fi la el într-o clipită. Îmi cer scuze şi de la tanti. Ea zice că nu-i nimic, că sînt drăguţă şi i-a făcut plăcere. Şi îmi iau zborul spre adresa corectă. Un adevărat crochiu a la Caragiale, nu-i aşa? Trecusem pe lîngă statuia lui, de care am auzit că ar fi în zona unde i-a fost casa, aşa că ... cine ştie, i-o fi plăcut lui de mine şi a zis că merit o mică încurcătură de genul ăsta.

Cu primul şi singurul nostru astronaut care a zburat în spaţiul cosmic pînă acum am stat de vorbă aşa, foarte omeneşte, la o cafea făcută de el. Tatăl lui este bănăţean de la Margina, de lîngă Făget. Adică avem rădăcini în aceeaşi zonă a ţării. I-am povestit cum eu visam în copilărie să fiu astronaut, de fapt primul lucru pe care ziceam c-o să-l fac cînd voi fi mare. Eh, vise. Doar eram astmatică. Am aflat că la el zborul a fost prima opţiune. Că are doi băieţi, printre care unul pe care-l cheamă Cătălin şi care e născut pe 28 decembrie, ca dragul meu. Că nevastă-sa e tot capricorn, de pe 6 ianuarie, că taică-su e pe 11, iar el însuşi, cosmonautul, e balanţă şi dragon. Ca mine, dragon în zodiacul chinezesc. Ca să vezi, am vorbit despre zodii. Şi nici măcar n-am adus eu vorba.

M-am întors pe jos prin ploaia uşoară. Aerul era foarte proaspăt şi, privind feţele din jur, aveam senzaţia că sînt singura care merge aşa, fără o grijă pe Magheru, cu un zîmbet ca al pisicii de Cheshire pe buze. Îmi luasem cu mine doar plăsuţa cu revistele şi acum nu mai aveam nimic de cărat. O sunasem pe mama să-i povestesc la cine am fost şi cum am încurcat numărul ca într-o schiţă de-a lui Caragiale. A rîs mama mea cu lacrimi la telefon. Şi apoi mi-am amintit despre cum m-am pierdut eu prin Herăstrău, în drum spre Ministerul Culturii, în primul meu an de jurnalism, dar despre asta altă dată. M-am lungit destul, plus că mă cheamă patul. Şi mă aşteaptă un somn cald, profund şi liniştit.