Am fost cuminte ieri şi azi. Ieri mi-am văzut de mine, frumos, cum îmi şade bine, iar astăzi am făcut (parţial) curăţenie. La serviciu am lucrat texte grămadă. Printre care şi pe cel despre deşerturile americane scris de Alexandru Marinescu, naturalistul nostru cu experienţă şi mintea enciclopedie. Ba chiar am reuşit să şi dorm grămadă (deşi efectele nu prea s-au simţit, că m-am trezit atît de somnoroasă încît îmi venea să miaun plîngăreţ la prima oră de dimineaţă).
Am mai reuşit ceva astăzi: să anunţ întîlnirea de vinerea asta, care merită să îi daţi puţină atenţie. Nu de alta, dar vine un om care a umblat de nebun (nebun în sensul cel mai bun) la capătul pămîntului ca să aibă ce vă povesti şi vouă. Adică Alin Totorean. Nici Aurel Cogealac, pictorul de lîngă Constanţa, nu-i un om de ratat. Aşa că haideţi să-i vedeţi, mai ales că avem ultimul Efect de seară de pînă la sărbători.
Nu am multe de zis astăzi, că nu prea mai am dispoziţie, sau energia mi se duce pe coclauri, care o fi dintre astea două. Dar vreau să vă dau să ascultaţi ceva. Un cîntec care, însoţit de imaginile pe care le veţi vedea, pe mine m-a făcut să plîng vineri noaptea. Primisem nişte frînturi de replici foarte dure aruncate de unii pe blogul unei tipe, atît de violente încît m-am întrebat cîtă frustrare au adunat oamenii aceia. Asta cînd eram la serviciu. Apoi cineva pe mess zicea ce mirare că nemţii compun aşa muzică, iar cînd eu i-am spus că „poeţii nemţi ziceau că după Auschwitz nu se mai poate scrie poezie”, replica lui a fost: „ce idioţi”. Poftim? A, aveam să aflu apoi că „nemţii ca naţie sunt idioţi”. Oh, great, oare nu de la astfel de gînduri a pornit şi antisemitismul?
Mai tîrziu am vorbit cu Robert şi, culmea, el care era cam stresat în ultima vreme, acum m-a mîngîiat. Oricum, el ştie să facă asta atunci cînd e nevoie. Şi a reuşit acum să mă facă să nu uit că, în toată apocalipsa asta, există minuni. Dar toată apocalipsa asta socială şi umană, în straturile cele mai adînci ale umanităţii, toată excitaţia fără satisfacţie, toată foamea fără posibilitatea de a fi săturată, toată violenţa fără obiect care-şi găseşte astfel cale de revărsare oriunde se poate ... ei, mi-au adus coşmarul celui de-al treilea război mondial sub ochi.
foto: Kevin Carter
I-am arătat lui Robert fotografia lui Kevin Carter, cîştigătorul de Pullitzer care s-a sinucis urmărit de imaginea copilului muribund pentru care n-a putut face absolut nimic. Nu ştia de ea. Apoi am vorbit despre lagărele în care sîntem deja închişi, în care şi pentru cei ce credem şi vrem să luptăm cumva există o armă: disperarea, senzaţia de neputinţă. Lagărele minţii. Şi pînă la urmă am ajuns la o concluzie: este prea puţină dragoste în lume.
Vă las cu Nocturna lui Schiller şi cu o întrebare. Oare oamenii şi-ar căuta mai mult dragostea din ei şi ar înceta să mai fugă de ea dacă ne-ar lovi un al treilea război mondial?
Mă iertaţi pentru patetism, dar ce-i viu e şi patetic uneori.
Despre ce i s-a întîmplat lui Alexandru Vakulovski deja au scris mulți. Cel mai bine a făcut-o, din tot ce am reușit să citesc eu pe internet, Mugur Grosu. Scurt, expresiv și la obiect. Tot el a scris și scrisoarea deschisă adresată președintelui țării, ministrului culturii și cultelor, ministrului justiției și ministrului afacerilor externe. Site-ul literar rocultura a preluat-o și popularizat-o (ca să vezi, un asemenea spațiu virtual poate fi bun și la altceva decît la gudurat pentru laude sau la mușcat pe bază de orgolii ce se cer satisfăcute). Apoi a urmat petiția semnată deja de peste 1000 de persoane. Printre semnatari se găsesc destule nume sonore, ca Harry Tavitian, Liviu Papadima, Radu Paraschivescu, Șerban Foarță și însuși Paul Goma, unul dintre cei mai nedreptățiți scriitori români ai perioadei postbelice.
Înainte să redau textul inițial scris de Mugur pe blogul lui, vreau să vă spun cum am aflat eu despre povestea lui Sandu. Umblam de la un blog la altul cînd am dat, pe cel al lui White Noise, de titlul primului articol din Cotidianul despre expulzarea lui. Am dat imediat click și am citit pe nerasuflate, cu uimirea pe care o ai cînd conștientizezi că se zgîlțîie puțin scaunul sub tine și te întrebi ce-o fi, iar apoi, cam pe cînd zgîlțîirea ajunge la intensitate maximă, îți dai seama că e cutremur. Am citit cum că Alexandru Vakulovski, originar din Basarabia și aflat de vreo 12 ani în România, de cînd a făcut Facultatea de Litere la Cluj și apoi a rămas aici pentru a scrie și a traduce, cu alte cuvinte a face cultură, a fost expulzat fără dreptul de a mai intra în țară timp de 2 ani și jumătate. Ca un criminal adică? Pentru că se prezentase autorităților să-și recunoască vina de a nu-și mai fi prelungit permisul de ședere. O hîrtiuță care deja ar fi trebuit să nu mai existe la 4 ani după ce Sandu a solicitat acordarea cetățeniei pe care o merită mai mult decît multe pușlamale politice de la noi. Și apoi cîți românași de-ai noștri fac te miri ce (pe lîngă cei care lucrează din greu și trăiesc cinstit, of course) prin străinătățuri și nu au parte de un tratament asemănător în vecii vecilor?
Prima mea reacție a fost ... ca la o piesă de-a lui Eugen Ionescu. Adică ... oare chiar se întîmplă așa ceva sub nasul meu? Cînd le-am povestit colegilor, le ziceam că pare cum că autoritățile noastre și-au pus ambiția de a atinge perfecțiunea absurdului. Iar replica lui Johny, redactorul meu șef, a fost pe măsură: "prostia nu are absolut". Apoi, cînd am văzut că se mișcă ceva, m-am bucurat. Iar acum mă bucur și mai tare pentru că, deși Sandu încă este acolo, în Basarabia, forțat să se retragă în satul părinților săi după ce Clujul îi devenise acasă, noi aici am strîns rîndurile în numele lui. Pentru a-i solicita acordarea cetățeniei române în regim de urgență. Pentru că o merită mai mult decît destui dintre nenorociții securiști și oportuniști care își adună averi pe spinările noastre. Pentru că Sandu face cultură, pentru că Sandu este un om de reală valoare culturală. Știu că românii fie își mortifică pe soclu propriile valori, fie și le renegă, însă ar fi cazul să se mai schimbe și asta.
Iar ca Sandu să revină în țara unde are tot dreptul să trăiască, mîine, la ora 13.00, se va depune petiția la Cotroceni. S-au anunțat, din cîte am înțeles, cîteva zeci de persoane care vor veni, fiecare, cu cîte o carte de-a lui Sandu în mînă. Pe rocultura găsiți anunțul, iar Cotidianulscrie din nou despre asta. Felicitări oricum publicației pentru că, din nou, susține oamenii de valoare fără să aștepte ca aceștia să ajungă niște dinozauri ușurel ramoliți și foarte dezamăgiți de o glorie care nu mai vine. Cînd am venit în București am rămas surprinsă să constat că ai mei colegi de breaslă scriitoricească erau suficient de dezamăgiți ca să spună că nu există și nu va exista solidaritate culturală în România. Că nu ai cu cine. Uite că am arătat că poate fi și altfel. Că putem fi alături unii de alții. Pur și simplu.
În seara asta veniți în Club A, unde se va discuta despre ce s-a întîmplat cu Sandu și cam cum se vede România prin unghiul expulzării lui. Vor fi acolo să dezbată Mugur Grosu, Diana Iepure, Cosmin Dragomir, Sorin Dinco, Mitoș Micleușanu și consilierul PD-L la Camera Deputaților Andrei Țăranu. Moderează Horia Bădău și Ovia Herbert.
Redau și textul lui Mugur. Cu adevărat m-a atins. Curat, clar, percutant și bine încărcat emoțional, adică exact atît cît trebuie.
Statul poliţienesc face ce ştie mai bine: într-o gură plină de carii se extirpă dintele sănătos.
Scriitorul român născut în Basarabia Alexandru Vakulovski a fost expulzat, pentru că-i expirase viza de şedere în românia, după ce-a aşteptat cetăţenia română mai bine de 4 ani, după ce-a absolvit facultatea de litere în românia, după ce-a publicat 7 cărţi în limba română şi-a fost cuprins în numeroase antologii literare drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români
Strălucita operaţiune aparţine poliţiei din Cluj, după ce a rezolvat cu succes cazuri la fel de urgente precum jaful armat de la Banca Transilvania, jaful armat de la benzinăria din Mănăştur ori scandalul Fabricii de permise auto din Cluj.
Între timp, un lovitor-cu-piciorul-în-minge din Germania a primit cetăţenia română în 3 săptămâni printr-o simplă umflare de muşchi la ministerul justiţiei, doar ca să poată juca sâmbătă în meciul cu Serbia.
La o ţară care-şi trişează în aşa hal istoria, care a învăţat să aplaude doar la înmormântări, care-i calcă în picioare pe vii pentru o poză cu morţii, nu ne rămâne decât ca sâmbătă seara să ţinem cu Serbia.
În genunchi, românia! Cum te vei mântui după asta? E postul paştelui. În genunchi. Să nu te mai ridici de acolo. Să nu te mai ierte decât sfântul pământ.
S-ar putea să postez ce scriu acum şi unii dintre voi să nu vedeţi diacriticele. De vreo săptămână încoace tot folosesc chestia asta ca scuză ca să nu scriu. Dar astăzi m-am supărat. Pe scuzele mele. Şi mă “năpustesc” la tastatură cu tot riscul de a vă da un text împodobit cu hieroglife. Nu mă pricep, aşa că nu pot nici eu explica de ce textele scrise pe Mac-ul meu de la serviciu, o dată postate pe internet, arată de multe ori ca nişte hibride între română şi egipteana antică. Dar am văzut şi eu de sărbători, la fratele meu, că aşa arată. Cu scuzele de rigoare pentru cei ce vor experimenta acelaşi tip de lectură suprarealistă (vă rog să-mi lăsaţi un semn dacă treceţi pe aici şi observaţi asta), promit că am să le schimb imediat ce-mi va funcţiona internetul acasă.
N-am să zic nimic astăzi despre noul apartament, unde m-am mutat în weekendul ăsta. Nici despre lectura de săptămâna trecută de la Colegiul Naţional “Octav Onicescu”, unde am stat vreo două ore cu Ovia Herbert şi Cătălina Cadinoiu, după care am revenit la redacţie superenergizată de întâlnirea cu liceeni de acolo. N-am să spun nici despre altele despre care m-am gândit să scriu în ultimele zece zile, pe unele le-am şi uitat, dar sper să-mi amintesc. Le voi lua pe rând. Acum însă trebuie să vă spun despre un om pe care-l cunoşteam de mult, dar l-am uitat. Vinerea trecută m-am reîntîlnit cu el şi cu povestea lui. Trebuie să vă avertizez că este vorba aici despre încă un prieten mort. Aşa ca Jack Kerouac şi ca Ian Curtis.
Săptămâna trecută, la Efectul de seară, i-am avut invitaţi pe Andra Rotaru, colegă de-a mea într-ale scrisului, şi pe interpreţii de tango argentinian Alexandru Nucă şi Horia Preda. Am să vă spun despre ei, sunt oameni pe care trebuie să te bucuri că i-ai cunoscut. Oricum, coincidenţa serii (dacă există coincidenţe) a fost că eram patru capricorni acolo: eu, Andra şi cei doi interpreţi. Pentru că în textele Andrei, inspirate de Frida Kahlo, moarte nu se acunde, ci îşi impune cumva prezenţa, la un moment dat Alexandru a spus ceva care nu-ţi poate intra pe o ureche ca să-ţi iasă pe cealaltă. Cum că artiştii sunt oameni cu un picior aici şi unul dincolo. Poate suna preţios, dar uneori poate ar fi bine să nu ne mai ferim de orice profunzime pentru a ne satisface cinismul, nimic altceva, în fond, decât un zid de apărare. Chiar cred că Alexandru avea dreptate. Pentru că ce altceva face un om care crează, indiferent de suportul artei sale, dacă nu să lege “aici” de “dincolo”, spusul de nespus, evidentul de subtil, palpabilul de nepalpabil. Cât despre a fi mereu undeva între viaţă şi moarte, poate nici măcar nu-i aşa tragic pe cât arată la prima vedere. Oare nu cumva oricare dintre noi le poate valorifica mai bine pe fiecare dintre cele două dacă nu uită şi de cealaltă?
Oameni mereu în viaţă şi în moarte ... Am postat mai de mult un pasaj din Jack Kerouac, despre o intensă trăire mistică a lui, când simţea că va muri. Și nu s-a întâmplat. Sau cel despre silueta în giulgiu care-l urmărea şi despre care a înţeles că ar fi moartea. Chichere, dragul meu prieten de la Reşiţa pe care nu mi-l pot închipui decât viu. Indiferent dacă mai trăieşte aici sau nu. Și poezia lui cu moartea care-l, urmărindu-l, a rămas în urmă, iar el nu mai vrea să privească înapoi, spre ea. O găsiţi aici. Este una dintre cele mai curate poezii pe care le-am citit vreodată.
Iar acum Falco. El este omul redescoperit vineri. Da, da, singurul neamţ (austriac de felul lui) care a ajuns şi a rămas pe locul 1 în topurile americane cu o melodie în limba germană. Cu vreo 40 de milioane de exemplare din albumele sale vîndute în întreaga lume. Ce înseamnă toate astea? Absolut nimic. O să vă convingeţi singuri dacă am sau nu dreptate. Povestea cântecului “Out of the dark” o ştiam de prin facultate deja. Însă nu mi-a atras niciodată suficient de mult atenţia până acum. Înregistrasem mental doar refrenul, care pare să vorbească despre moarte, şi trecusem mai departe. De data aceasta însă am reuşit să ascult bine între cîntecul. Și ... am rămas pe gînduri. Puteţi vedea mai jos şi voi de ce (versurile le dau în engleză, să poată fi înţelese mai uşor).
Out of the Dark
I can never get enough of you You are in each breath Everything revolves around you Why me of all people?
Count the hours, the seconds But time seems to stand still I've slaved away, tried to find my way out Leave me be!
What else do you want, you want my days numbered Why must you torment me with my longing, Your hell burns in me You are my life-elixir I am torn When will you come to kiss my wounds.
Out of the dark... do you hear the voice that says to you Into the light... I give up and close my eyes Out of the dark... do you hear the voice that says to you I give up and you waste your tears to the night
I am ready, because it is time For our bond over eternity You are already there, quite near, I can feel you I'll let you entice me, abduct me In your power tonight for the last time
Give me your hand, my life, name your price I give you yesterday, today and tomorrow Then the set closes No way back, the white light approaches Piece for piece, I want to give in, Must I die, in order to live?
Out of the dark...
Cîntecul a fost compus pentru albumul cu care Falco plănuia să-şi facă revenirea muzicală. La prima vedere pare unul de dragoste. Însă omul a murit înainte de a reuşi să-şi lanseze un nou album. S-a făcut zob într-un accident de maşină. Cică primele rapoarte după autopsie ar fi spus că avea alcool şi cocaină în sânge, informaţii apoi infirmate. Peste două săptămâni avea să facă 41 de ani. “Out of the dark” a fost unul dintre ultimele cântece compuse. Coincidenţă “Must I die, in order to live?” deja nu mai par cuvintele unui bărbat către iubita sa. Ci mai degrabă cuvintele unui psalm. Chiar şi sonoritatea cîntecului, ritmul lui, mă duc cu gîndul tot acolo. Deşi nu avea motive concrete să îşi anticipeze moartea (come-backul plănuit numai spre aşa ceva nu duce), cred că el ştia, cumva.
În povestea lui Falco, la fel ca în a lui Kerouac sau a lui Ian Curtis, nu există nimic senzaţional. Ci doar o curgere firească, subtilă, nedisecabilă cu explicaţii reci şi pur logice, a lucrurilor.
Postări
