Cistigul lucrurilor simple. Cu un regizor care mi-a laudat cerceii

Asa cum unii dintre voi stiti, aceia care sinteti interesati, Cannesul este in plina desfasurare. Si fosta mea colega, Oli, mai precis, Alexandra Olivottto, scrie de acolo. I-am citit astazi articolul despre esecul lui Von Trier si despre succesul lui Ken Loach, mi-a placut.

Ar trebui sa ma reapuc de vazut filme, am cam neglijat treaba asta in ultimele luni. Din pacate, a trecut vremea pe care imi vine sa o numesc de dulce boemie din vechiul apartament de la Gorjului, cind colegul Andrei statea in camera de trecere. Dintre toate lucrurile pe care proprietarul fara jena le lasase in toata casa, chiar daca noua ne ocupau spatiul pentru care plateam, ne-am bucurat cu adevarat de boxe si de statie. Pentru ca puneam laptopul lui Andrei pe masuta de cafea, il conectam la sculele astea, si bagam filme. Asa am vazut “Inside Man” si “The Dreamers” si “Wall E” si “Cutitul in apa” si “Offret” (“The Sacrifice”) al lui Tarkovski. Le-am vazut si apoi mergeam in bucatarie unde ne lungeam la povesti vreo doua ore. Sau ramaneam imprastiati in jurul canapelei si dezbateam aprins.

Adevarul este ca mi-e urat sa ma uit singura la filme. Pentru mine, filme-s de vazut intr-un grup de prieteni sau cel putin cu un om linga tine cu care sa poti vorbi putin dup-aia. Am vazut singura doar episoadele din Doctor Who anul trecut, serialul meu preferat de pe BBC, dar astea tin mai putin si, in plus, ma prinsese foarte tare serialul. Ma uitam si adormeam apoi cu gindurile pierdute printre calatorii intergalactice, interdimensionale si intertemporale (nu stiu daca exista cuvintul asta, dar mie imi suna bine acum), printre teme si imagini si emotiile venite o data cu ele. Erau un fel de poveste de noapte buna. Dar l-am abandonat si pe Time Lordul meu de la BBC. Deocamdata.

Articolul Alexandrei mi-a facut pofta de vazut filme. Totodata insa m-am gindit si la cei doi regizori, dintre care pe primul il cam stie o gramada de lume, adica pe Von Trier, pe al doilea insa nu il stiu decit cinefilii. Eu am avut norocul de a-l cunoaste la Festivalul de Film Anonimul din Delta Dunarii, in urma cu doi ani si jumatate, chiar inainte de a pleca de la Evenimentul zilei. Atunci britanicul Ken Loach a iesit un picut sifonat din confruntarea cu celalalt invitat special al festivalului, Cristian Mungiu, care isi prezenta “4, 3, 2”, un film care, asa cum stiti, trateaza spinoasa si destul de tragica problema a sarcinilor nedorite si avorturilor clandestine in vremurile comuniste.
Loach este cunoscut pentru simpatiile lui de stinga, pe care nu are nici un fel de rezerva sa si le manifeste. Astfel ca, in seara in care cei doi au stat fata in fata (sau, mai corect, side by side) in fata publicului adunat pe bancile cinematografului de sub cerul liber, britanicul s-a vazut nevoit sa-si scoata cumva carbunii incinsi din foc. Si-a pastrat eleganta, incercind sa faca distinctia intre stinga occidentala si stalinism, insa un usor disconfort se simtea clar. Mustea cumva o anume furie, o anume revolta a tinerilor din public, suparati pe occidentalul asta cu fandoseli socialiste. Cineva i-a precizat ca nu departe se afla satul Periprava, al carui nume a ramas legat de lagarul infiintat aici de comunisti.

In ciuda contrelor ideologice si a suspiciunii fata de preferintele politice ale acestui britanic ciudat, publicul a gustat mediumetrajul lui, prezentat ca parte dintr-o serie de trei filmulete cu trei regizori. “Tickets” a placut pentru ca era plin de caldura umana. Stiu ca mi-a placut povestea de pe tren a celor trei baieti englezi, suporteri infocati, care mergeau sa-si vada echipa preferata in meciul de la Roma. Conflictul bine ales, cind unul dintre ei nu-si mai gaseste biletul de tren si automat banuielile lui se intorc impotriva pustiului refugiat din Albania cu care a stat la taclale mai devreme. Si despre cum ajung sa-si dea seama cei trei ca eroarea le apartine, iar la urma reusesc sa scape din miinile “nasului”. O intimplare simpla, un conflict bun, puse in scena cu mare atentie la latura umanista. Iar asta cumva l-a spalat in ochii mei de pacatele ideologice pe acest omulet destul de mic de statura, slab, osos, ochelarist, rezervat asa cum ii sade bine unui britanic, care, atunci cind i-am luat interviul, mi-a laudat cerceii mei mari, rotunzi, galbeni, de lemn pictat manual.

Acum citesc in articolul din Cotidianul ca omuletul asta a cistigat simpatia si aplauzele publicului de la Cannes. Cu o poveste tot legata de fotbal, mai exact filmata chiar cu un fotbalist, Eric Cantona, spusa cu mult umor si cu simplitate, astfel ca a reusit sa o cistige si pe antimicrobista Olivotto. Venind de la ea, care-i un critic de film destul de pretentios si cu ochii in patru, cistigindu-si chiar antipatia unor cititori pentru aciditatea cu care taxeaza ceea ce remarca drept nereusit, inseamna mare lucru. Mi-ar placea sa-l vad. Si, asa cum zimbesc gindidu-ma la reusita lui Loach cu filmul sau care merge pe ceva drag omului de rind, fara sa coboare stacheta la nivel de realizare, imi pare rau sa citesc despre dezastrul lui Von Trier. Care a facut, din cite am inteles, un porno horror unde ridicolul atinge cote supreme cind copiii incep sa vorbeasca cu vulpile si cu corbii. Nu stiu de-i chiar asa cum am citit, dar cert este ca a fost huiduit si sa a stirnit hohote de ris sarcastice cind pe ecran a aparut informatia ca filmul ii este dedicat lui Tarkovski. Pacat.

Deci una rece, una calda. Un esec al unui regizor de la care se asteptau multe, o reusita de la altul, pe care convingerile ideologice de stinga nu-l fac neaparat foarte simpatic. Cred ca aleg sa ramin cu cele bune pe ziua de azi.

(Precizare: nu stiu daca chiar conteaza pentru cineva, dar de acum inainte textele scrise pe computerul de la serviciu le voi lasa fara diacritice. Scriu pe un Mac si ar trebui sa le inlocuiesc de fiecare data pe laptopul de acasa, lucru care imi ucide entuziasmul. Asa ca voi avea un blog impestritat: cind cu, cind fara).

Dansez chiar şi atunci cînd îmi e frică

Aşa cum ea a fost femeia potrivită pentru tine, aşa tu ai fost bărbatul potrivit pentru mine. Dar asta de fapt nu înseamnă nimic. Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune.

Există şi mai rău de-atît: oameni de care nu mai ştii nimic, oameni care au ales să moară în inima ta. Vişniec spunea „despre sexul femeii ca un cîmp de luptă în războiul din Bosnia”. Eu nu spun nimic despre sexul nimănui, ci doar văd o bucăţică de inimă ca un cimitir în care nu există cruci, nici morminte. Ci pietre mici, în culori şterse, cu forme ciudate. Dacă te apropii suficient îţi dai seama că arată ca spatele unor siluete încovrigate în jurul propriilor picioare. Dar mai bine nu te apropii, nu foloseşte la nimic.

În adolescenţă cel mai tare mă speria gîndul că aş putea într-o zi să nu mai simt mare lucru. Nu înţelegeam atunci prea bine chestia asta, dar mă înspăimînta în asemenea hal încît aş fi fost în stare să-mi provoc suferinţe doar ca să fiu sigură că simt. Aşa cred că mi s-a întîmplat în primele momente în care am început să nu mai fiu atît de îndrăgostită de primul meu iubit. Acel plin care se golea mă îngrozea, aşa că am preferat să mă torturez cu învinovăţiri intense. De fapt, ce se întîmplase atît de grozav? Începuse să-mi placă un băiat de vîrsta mea, mai volubil, mai prietenos, mai copilăros, aşa ca mine. Diferenţele destul de mari la anumite capitole dintre mine şi primul meu iubit începuseră să se vadă. Atîta tot.

O să rîdeţi şi voi, probabil, dacă vă spun că atunci trimisesem o scrisoare psihologului de la gazetă, de la Agenda, săptămînalul cu tradiţie în Timişoara. Şi psihologul mi-a spus să mă liniştesc, că-i normal. Din cîte îmi amintesc, nu prea am vrut să ascult. Na, eu eram în mari fierberi adolescentine. Mă semnasem Mitsuko, după numele unei femei de la curtea japoneză care îşi iubea şi soţul, dar se îndrăgostise şi de un ofiţer englez. Pînă la urmă m-am îndrăgostit şi eu intens de băiatul de vîrsta mea şi asta a fost destul ca să încetez să mă mai torturez cu vinovăţii prea mari.

Acum îmi dau seama de unde venea acea spaimă. Probabil de la tot ce, din exterior, îmi spunea că nu-i prea bună calea mea. Vorba fratelui celei mai bune prietene de-ale mele din facultate: „lasă, ai dat cu capul o dată, e bine, ţii minte, a doua oară nu mai treci pe acolo” (nu zău? dar ce te faci, piatra cea mai mare dintre toate pietrele din inima ta?). Probabil era un fel de frică instinctuală, pentru că asta ar fi însemnat autonegare. Din fericire pentru mine, m-am negat (sau am încercat să o fac) în alte moduri, nu însă şi în ăsta. Bănuiesc că n-aş prea fi în stare să o fac (şi) aşa.

Nu ştiu cum funcţionează la voi, dar la mine barometrul interior de obicei şi-a făcut treaba foarte bine. Cînd n-am vrut să-l ascult, am văzut stele verzi. Pînă la urmă. Uneori şi stelele astea-s bune dacă ştii ce să faci cu ele, dar nu prea multe, că nu mai ai unde să le pui, ar concura cu pietrele şi s-ar dezechilibra de tot balanţa. Aşa că am început să mă împac din ce în ce mai mult cu el şi să-i dau ascultare. Mai ales că ... pînă la urmă ... sînt ceea ce simt. Iar atunci nu pot decît să spun că-s pe drumul cel bun, iar colţii pe care-i mai scot spaimele din cînd în cînd la mine nu-s decît ca să nu uit. Un fel de ... memento mori. Nu?

Mama m-a visat scriitoare. Cred că ştia ea ce ştia, pînă la urmă eu creşteam la fel în inima ei ca în pîntecele ei. Şi eu îmi visez uneori fetiţa, dar ea va veni cînd îi va fi timpul. Mama mă adormea, cînd nu mă găsea somnul uşor, aşa ca în noaptea asta, cu „Luceafărul” pe melodia de la „Să-mi cînţi cobzar”. Mama ştia cumva că în mine, înăuntru, mereu va dansa ceva. Dansul îşi va găsi calea spre exterior, iar exteriorul nu va reuşi să-l oprească.

Ceea ce scriu nu este altceva decît dansul care iese în afară prin cuvinte. Chiar dacă uneori pare că nu e nevoie de el, chiar dacă uneori nu pare să-l vadă cineva, el ajunge, în cele din urmă, acolo unde trebuie. Şi oricît de frică ţi-ar fi, dansul nu se sfîrşeşte decît o dată cu tine. Asta dacă nu împietreşti între timp.