O întîlnire de cod roşu

La naiba, iarăşi s-a făcut tîrziu. Şi totuşi nu mă dau bătută. Pentru că am o mică poveste de spus, una ce nu merită lăsată în praful zilei de azi liniştit peste moleşeala noastră.

M-am plimbat azi prin oraş cu Micul Prinţ. Ce, nu vă vine să credeţi? Am şi dovada, dar am să v-o arăt un pic mai tîrziu, după ce povestesc. Bine, dovada este la mine acasă şi nu în oraş, dar trebuie să mă credeţi că nu aveam aparatul foto. Totuşi, dacă Micul Prinţ a fost surprins într-o ipostază intimă cu mine în bîrlogul meu ar trebui să mă credeţi. Sau cel puţin pe el.

L-am întîlnit tocmai cînd codiţele mele de fetiţă cu care m-am prezentat azi în faţa colegelor ieşeau din nou în prim plan. Cred că tocmai remarcile lor l-au adus. Prea erau vesele şi prea erau adevărate, aşa că l-au atras ca un magnet. Bineînţeles că apoi nu s-a mai putut desprinde de codiţe şi de zdrăngănitul aproape imperceptibil al cerceilor cu contururi de inimi portocalii şi albastre. Sunetul ăsta m-a însoţit toată ziua şi el, la fel ca Micul Prinţ, pe care l-am dus cu mine la KFC, să-mi savurez cele două bucăţele de pui cu porţia mică de cartofi şi cu ketchup. I-a plăcut acolo, deşi lui nu-i era foame, pentru că mă văzuse pe mine lihnită. Azi am făcut la serviciu mai mult efort decît de obicei, pentru că noi fetele am împachetat, iar băieţii au cărat cutiile cu lucrurile ce trebuie mutate în noul sediu.

De la KFC m-am întors ca o mîţă moleşită de caniculă. Cum internet nu mai aveam, am pus căştile pe urechi cu ceva Lamb transferat prin ele, şi mi-am aşezat capul pe birou, mai precis pe rafturile strînse acolo pînă mîine, cînd se cară mobilierul. Aşa am moţăit eu şi Micul Prinţ pentru cam 20 de minute. După ce am deschis ochii, m-am gîndit că aş putea citi. El era tot acolo, lipit de mine. Cam intim, nu? Totuşi, vă asigur că nu vedea nimeni şi că nu făceam nimic nepermis la birou. Pînă la urmă cititul meu a fost întrerupt de vestea că putem pleca. Aşa că l-am dus pe prietenul meu frumos pe lîngă Hanul lui Manuc, prin magazinele de gablonţuri de acolo, pînă spre Universitate, unde am ajuns prea repede. Noroc cu gardul Palatului Şuţu, unde şi alţii se mai aşezaseră în aşteptare. Micul Prinţ mi-a ţinut de urît în timp ce o aşteptam pe prietena pe care n-o mai văzusemd e ceva vreme. Credeţi că e ruşine să recunosc că, aşa cum stăteam, cu bărbia în palmă, era să adorm chiar acolo?

Cînd a venit prietena mea şi am intrat la Pălăria lui George Mihăiţă, Micul Prinţ ne-a urmat sigur pe el, deşi în umbră. Ştia că nu-l uitasem, n-aş fi avut cum. Au urmat cîteva ore de povestit, cu cafea şi suc pentru mine, cu îngheţată delicioasă Amicii pentru ea. Apoi drumul prin centrul vechi, sufocat de căldură şi praf. Am văzut într-o vitrină o rochie albă care mi-a plăcut, deşi n-o priveam ca pe o rochie de mireasă, ceea ce chiar era. Pe mine mă făcea să mă gîndesc la o grădină cu labirint de gard viu, în care să se piardă o siluetă feminină îmbrăcată în acea rochie.

O dată ajunsă acasă, am mîncat restul de ciocolată rămas de duminică, să mă pregătesc de efort. Apoi, rolele pe picioare, apărătorile pe genunchi, coate, mîini. Am să-i obişnuiesc eu pînă la urmă şi pe românaşii noştri, care n-au treabă şi care probabil la fel se strîmbă şi la prezervativ, să mă vadă cu protecţia completă cînd bîntuiesc pe role cartierul. Şi da, am reuşit să-mi cumpăr în sfîrşit role, de la Hervi’s din Militari, de la capăt, lîngă Practiker, Rollerblade cu 320 RON, reducere de 200 RON. Sînt o norocoasă, ce mai. Sîmbătă am venit cu ele acasă, iar duminică am mers pînă în Parcul Izvor (pe Dealul Spirii însă nu mi-am făcut vînt cu ele, nu vroiam încă să-mi văd minţile pe afară la modul propriu). Aşa că acum era a doua oară cînd ieşeam cu ele. Mi-am luat cu mine The Doors şi Depeche Mode şi am pornit-o pe Uverturii, Apusului, apoi pe bulevard în sus şi-n jos. O oră şi ceva, cît să-mi fie bine. Cică dacă mergi atîta pe role arzi 900 şi ceva de calorii. N-am simţit cum se duc caloriile, dar am simţit mişcarea în muşchi, iar asta e deja bine.

Micul Prinţ m-a lăsat să bîntuiesc singură cartierul. Un pic de libertate, să nu mă sufoce. Iar eu pe el l-am lăsat să zacă într-o dulce relaxare acasă. Ca să mai respire şi el în singurătate. Totuşi, cînd m-am întors m-a primit cu braţele deschise şi chiar s-a bucurat să facem cîteva fotografii împreună. Pe care acum le postez aici, cu permisiunea lui, ca să nu uităm ziua asta în care am fost tot timpul unul lîngă celălalt, chiar dacă nu în văzul tuturor. Începutul unei frumoase legături.

Reshaping

După o zi de mai mult sau mai puţin inexplicabilă ameţeală, m-am trezit, am vorbit cu Petru şi cu Smără şi apoi am ascultat Luna Amară, „Lume oarbă”. Îmi trimisese Dani astă-noapte, pe cînd încerca să mă convingă că ar fi fost cazul să mă bag în pat. M-am dus la somn la puţin timp după ce rezistasem eroic îndemnurilor lui. Iar ăsta ştiu că sună ca un început de jurnal din-ăla clasic, pe care îl scriam în copilărie. Eu una eram as la jurnalele astea. Ne dădea învăţătoarea temă de vacanţă şi ni le citea la începutul fiecărui trimestru, făcînd corecturile ortografice şi gramaticale de rigoare, precum şi recomandări stilistice. Îmi plăcea atît de mult să scriu în jurnalul care ajungea sub ochii ei încît uneori chiar inventam întîmplări haioase. Cum ar fi cea că m-aş fi ascuns în dulap într-o dimineaţă şi mi-am disperat bunicii care m-ar fi căutat cîteva ore, pînă m-am decis eu să nu-i mai chinui. Perfect plauzibil. Cam sadic, dar perfect plauzibil, copiii fac din-astea.

Apropo, astă noapte iarăşi m-am visat la şcoală. În liceu, ca de obicei. Profa de română, doamna Ungureanu, urma să ne dea lucrare la ... matematică. Analiză matematică. Eu nu înţelegeam nimic din tot ce scrisesem în caiete, era inutil. Aşa că îmi făceam calculele: am un 8, mai iau un 2, e ok. Oricum eu doar anul ăsta de liceu îl mai repet şi notele astea nu mai au nici o importanţă. Ce harababură!

M-am trezit deci cu Luna Amară („Lume oarbă, fă-mă să-înţeleg cum mă vezi cînd mă vezi”) şi foarte nehotărîtă. Habar n-am ce voi face azi. Habar n-am de ce am chef. Şi asta pentru că nu ştiu ce simt. Constat că nu mai sînt aşa ameţită şi pierdută ca ieri, cînd parcă am fost somnambulă toată ziua (se adunase oare oboseala?) şi asta e bine. Măcar ştiu că nu am alte piedici să fac ceva decît ceea ce simt ... sau nu simt.

Da, am dreptul şi eu să nu ştiu ce simt, chiar şi cînd am trecut la ascultat Apocalyptica. Am dreptul şi eu să fiu nehotărîtă. Să nu ştiu ce vreau. Unde să merg. Sau să nu mai merg. Am dreptul ăsta, dar oare chiar vreau să-l folosesc? Să fie un drept sau mai degrabă o capcană? Să fie alernativa sau mai degrabă derapajul pe care altă dată vroiam să-l evit cu orice preţ? Derapajul de care mă temeam că va fi un fel de sfîrşit al meu, un fel de point of no return.

Am dreptul să obosesc, pentru că nu sînt inepuizabilă. Stau şi mă întreb dacă am mai uzat şi altă dată, fără să conştientizez, de dreptul ăsta. Poate că am uzat, cîndva, iar cîndvaul ăsta îmi aduce în minte altă parte a visului meu de astă-noapte: se făcea că reluaseră legătura cu mine cei la care am stat în America, urma să merg la ei, să-i văd. Copiii sînt mari de-acum, au trecut 5 ani. Cel pe care atunci îl ţineam după prînz în braţe, să adoarmă cu biberonul şi sticluţa cu lapte în funcţiune, acum merge la şcoală. Mi-e uneori dor de copiii ăştia.

Mă întreb dacă e de preferat să uzez de dreptul ăsta ca să nu mă mai pierd în mine însămi. Prin propria mea Groapă a Marianelor. Dar astăzi sînt atît de nehotărîtă, încît nu-mi pot da răspunsul. Va mai fi şi mîine o zi.

Un copil mare pe drumuri. Suferinţa de care nu vrem să ştim

Profesorii cu care am reuşit să stau mai mult de vorbă la Neamţ, la Simpozionul de Geografie de acolo, mi-au spus că problema socială cea mai gravă cu care au de a face elevii lor este plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Da, chiar este o problemă socială, despre care au vorbit şi ziarele, şi alte mijloace mass-media. Iar ei, profesorii, o pot confirma. Copii de şcoală generală lăsaţi în grija bunicilor, a unchilor şi mătuşilor, a vecinilor. Adolescenţi lăsaţi în grija nimănui, că deja-s suficient de mari ca să nu se mai panicheze şi ca şansele să dea foc la casă sau să se electrocuteze să fie considerabil de mici pentru a li se lăsa în grijă gospodăria şi propria lor viaţă.

Totuşi, e cumva nedrept ca un adolescent să fie nevoit să supravieţuiască de unul singur, doar cu banii trimişi de părinţi. El poate avea senzaţia că nu-i lipseşte mare lucru, poate se obişnuieşte şi cu dorul. Poate că senzaţia asta că nu-i lipseşte nimic de vreme ce are bani de mîncare, de ţigări, de distracţie şi de computer e şi ea un şurub din mecanismul de supravieţuire, de autoconservare. Dar o astfel de iluzie va avea efecte pe termen lung. Nu dintre cele mai bune.

Adolescenţa, aşa cum ştim cu toţii, nu a fost floare la ureche pentru nicicare dintre noi. Vîrsta aceea aduce cu sine conştientizarea propriei personalităţi, a propriilor dorinţe, de la cele sociale la cele sexuale sau invers. Şi chiar dacă este momentul în care ni se trezeşte şi spiritul de independenţă, asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de sprijin. Dimpotrivă, pentru că tocmai trecem un prag, avem nevoie poate de mai mult sprijin decît în alte vremuri. Iar a fi lăsat să facă faţă singur tuturor schimbărilor pe care le aduce adolescenţa mi se pare că are un potenţial traumatic mult prea mare pentru un tînăr de vîrsta asta.

Toate acestea mi-au venit în minte cumva datorită întîlnirii de azi cu un văr de al meu. Văr de după una dintre verişoarele mamei. Ea are multe astfel de rude, pentru că bunica mea provine dintr-o familie cu nouă fraţi supravieţuitori din 11. Ei, vărul meu, Florin, e un fel de copil mare. A crescut de-acum, are 24 de ani, dar chiar şi cînd îl văd hotărît şi responsabil îşi păstrează cumva candoarea acea copilărească. Probabil şi fiindcă a fost „puiul mamii”.

Cu familia lui nu am avut niciodată o relaţie strînsă, dar nici indiferentă. Din cînd în cînd ne mai vedeam, mai aflam unii despre alţii. Oamenii ăştia însă m-au impresionat mereu într-un anume fel. Şi acum cu atît mai mult.

Cu ce ocazie m-am revăzut cu Florin? Pleca la muncă în Cipru, unde sînt alţi doi fraţi de-ai lui, cel care are 22 şi cel de 28 de ani. L-am cules pe „puiul mamii” de la gară de dimineaţă, abia îşi căra ditamai bagajul, l-am dus la mine să stea peste zi, iar pe la 5 după-amiaza l-am pus pe autobuzul spre Otopeni. Mi-a fost drag să-l revăd şi totodată m-a înduioşat. Băiatul ăsta nu a fost vreodată plecat la mai mult de 200-300 km de casă. E prima oară cînd ajunge în Bucureşti, marea n-o văzuse încă (la ora asta a zburat deja deasupra Mediteranei), e prima oară cînd călătoreşte cu trenul atîta, cînd zboară cu avionul, cînd pleacă din ţară. O adevărată aventură. Ar fi fost însă mai plăcut ca toate acestea să nu fie cauzate de disperare.

Copilul mare care-i vărul meu mi-a povestit că din decembrie nu şi-a mai găsit de muncă. El a lucrat şi în construcţii, iar familia lui e obişnuită cu greul, deci nu-i vorbă de lene sau fiţe. Acum însă le merge greu. Mama cîştigă 6 milioane, tatăl e foarte bolnav de inimă (sper să-l ţină Dumnezeu), băiatul cel mare, care lucreză în armată, cam tot cît mama cîstigă. Tatăl a cîntat toată viaţa la acordeon, muzică populară, a cîştigat cît să se descurce. De cîţiva ani însă nu mai poate. Casă nu au, stau în chirie. De mătuşa pot să spun că s-a născut într-o familie numeroasă şi cu posibilităţi reduse, astfel că-i de înţeles că părinţii nu au putut să le dea tuturor.

Deşi doi dintre cei patru băieţi ai familiei lucrează de ceva vreme în Cipru, e greu şi aşa. Cel de 28 de ani a cunsocut o fată care acum e însărcinată şi vor să se căsătorească, astfel că ajutorul trimis spre casă va fi tot mai puţin.

Vreau să spun că mi-a fost drag să-l văd pe Florin pornit în marea aventură a vieţii lui, să-i zic o vorbă bună, să rîd, să-l încurajez. Cînd am coborît din metrou în Militari îmi zicea că deja îi e dor de casă. I-am spus că o să-i fie dor ca dracu’, dar o să se obişnuiască după cîteva luni, iar faptul că-i are acolo pe fraţii lui o să-l ajute. În jur de ora 7 seara m-a sunat să-mi spună că a trecut cu bine de vamă, că bagajul îi cîntărea 19 kg şi 800 de grame, la mustaţă, după ce-mi lăsase aici slănina pusă de maică-sa la pachet şi alte două lucruri ca să-şi mai uşureze greutatea ce l-a cam cocoşat la cărat.

Ştiu că astfel de poveşti găseşti probabil la fiecare colţ de stradă. Dar ei sînt ai mei şi mă doare cînd mă gîndesc la situaţia lor. Oare să fie atît de multă suferinţă în lumea asta pentru că am ajuns să fim prea mulţi? Oare să fie atît de multă suferinţă încît cea mai la îndemînă soluţie să fie să ne imunizăm? Să n-o mai percepem ca pe o durere a semenului nostru, ci drept ceva ce ne agresează pe noi pentru că nu vrem să vedem aşa ceva?

Pentru 1 iunie. Pentru copilariile pe care le mai avem

Vroiam sa scriu cu totul altceva astazi. Dar socoteala din tirg nu se potriveste cu cea de acasa, nu? Vroiam sa povestesc despre calatoria mea de saptamina trecuta, intr-o zona care mi-a ramas foarte draga si in care imi doresc sa ma intorc pe cont propriu. Mai bine zis, cu citiva prieteni. De data asta am fost in interes de serviciu, ceea ce n-a facut lucrurile sa fie neplacute (slava Domnului, am un loc de munca pe care-l apreciez cu adevarat si fac lucruri in care cred), atata doar ca a trebuit sa particip si la un program oficial, iar timpul a fost scurt.

Calatoria mea in zona Neamtului (Tirgu Neamt, manastirile Neamt, Agapia, Varatec, Piatra Neamt) trebuie sa mai astepte pina va fi asezata la loc de cinste, cu fotografii cu tot, pe blogul acesta. Si asta pentru ca astazi nu am avut net la serviciu. De cum am ajuns si mi-am deschis Macul cel indelung ginditor (eu am un computer filozof si din cauza asta nu ne prea intelegem uneori), abia ce-am reusit sa ma uit pe doua site-uri ca internetul n-a mai vrut sa ma ajute. Nici pe mine, nici pe colegii mei. Asa ca mi-am scos cartea din rucsacelul meu cel de toate zilele si m-am infundat in ea. Primul efect bun este ca s-a mai disipat raul pe care-l simtisem de dimineata (nimic grav). Al doilea efect notabil este ca am inceput sa rid. Iar asta m-a facut sa-i spun redactorului meu sef de ce ma amuzam, ca sa nu se mai intrebe de ce rid iarasi ca nebuna de una singura.

Cartea pe care o citesc, si din care am invatat lucruri importante, “Mumia de la masa din sufragerie”, de Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson, povesteste despre cele mai dificile cazuri ale celor mai buni psihoterapeuti. Acesti profesionisti nu sint doar specialisti in domeniul lor, ci sint aceia care au dezvoltat noi moduri de abordare, combinind terapii traditionale intre ele, dar si cu lucruri luate din alte domenii, umaniste sau stiintifice, cu mare accent pe creativitate. Tot ceea ce am citit si mi-a facut bine sa vad in aceasta carte merita insa o postare separata.

Ei bine, spunindu-i colegului meu ce citesc si de ce rid, am aflat ca nici el nu e indiferent la psihologie. Ca anumite imprejurari si persoane pe care le-a cunoscut l-au apropiat de domeniul acesta. Asa, din vorba in vorba, i-am povestit si despre problemele mele din copilarie, cind astmul bronsic alergic acut mi-a impus un stil de viata dificil de acceptat mai ales pentru un copil cu personalitatea mea. Cind agitatia mea devenise o problema pentru a afla doar ca aveam atita energie incit mi s-ar fi recomandat sa fac atletism sau un sport asemanator, daca m-ar fi ajutat respiratia. Pe linga excesul de energie pe care nu o consumam, ma confruntam cu inca o situatie dificila: despartirea de parinti. In casa batrineasca de la tara, cu praful de pe strazi, polenul si toata cele in plin atac in bronhiile mele, crizele de astm se tineau lant. Zaceam cite o saptamina, doua la pat, lipsind de la scoala, iar asta incepuse sa se intimple atit de des incit nu mai puteam continua asa. In apartamentul din oras al bunicilor insa problemele dispareau ca prin minune. Acolo lipseau alergenii care ma puneau pe butuci in casa parinteasca.

Gindul parintilor mei era sa ma trimita in Timisoara, unde sa locuiesc cu bunicii, pentru a merge la o scoala buna acolo din clasa a V-a. De la bun inceput ma plictisisem in sala de clasa de la sat. Vorbeam mereu in paralel cu invatatoarea pentru ca eu stiam multe din lucrurile despre care vorbea ea. Sau le intelegeam mai repede decit ceilalti. Schimbarea ar fi trebuit sa se intimple insa dupa ce as fi terminat clasele primare.

Nu a fost insa sa fie asa. Din clasa a III-a am obtinut transferul la Liceul Pedagogic din Timisoara, unde am studiat de-a lungul urmatorilor sase ani. Iar atunci agitatia mea a inceput sa-mi dea de furca. Am devenit tare recalcitranta si le-am scos peri albi bunicilor. Pina au inteles cauza. Aveam firea unui copil facut sa fie foarte activ, dar conditia fizica a unuia silit sa accepte o oarecare imobilitate. Ma alesesem cu o boala extrem de frustranta pentru cineva atit de energic, atit de plin de viata ca mine. In plus, pe linga faptul ca oricum a trebuit sa fac fata de la virsta de 1 an si 10 luni situatiei de a-mi fi interzis stilul de viata obisnuit al unui copil cum eram eu, acum, la 8 ani, trebuia sa ma mai si despart de ai mei. De cei cu care petrecusem poate mai mult timp decit alti copii de virsta mea, care se jucau mai mult intre ei. De cei de care ma obisnuisem atit de mult sa depind.

Despartirea asta am resimtit-o atit de dureros incit, instalata in apartamentul din Timisoara, am marturisit: “Bunicule, s-a terminat copilaria mea fericita”. Copilarie din care imi petrecusem o parte insemnata zacind la pat. Totusi, zacusem acasa si asta era ceea ce eu stiam ca inseamna sa fii fericit. Sa fii acasa, sa fii iubit. Bineinteles ca bunicii ma iubeau si ei, ca bunicul ma ducea peste tot si-mi facea pe plac, atita cit putea. Totusi, plecarea de acasa la acea virsta o vedeam cumva ca pe o maturizare fortata, din cite se pare. Curios sau nu, dupa un an de stat in Timisoara am inceput sa scriu. Prima poezie se datoreaza primului revelion de care imi aduc aminte ca de un eveniment foarte placut.

Acum imi reamintesc ce bine au reactionat ai mei cind au inteles care era sursa comportamentului meu recalcitrant. Doua dintre ideile lor m-au ajutat sa-mi canalizez energia intr-un fel care imi facea bine. Una a fost cea de a-mi da lectii de acordeon. Am si gasit o adevarata ocazie: sa cumpar o adevarata bijuterie, un acordeon micut, special pentru femei, facut inainte de Primul Razboi Mondial undeva in nordul Italiei. Apoi am gasit si profesorul cu care am studiat acest instrument timp de patru ani, parca de doua ori pe saptamina. In rest, exersam in fiecare zi. Iata o cale excelenta de a tine in friu un copil care simte nevoia sa fie mult mai activ decit ii permite conditia lui fizica.

Apoi au fost patinele cu rotile. Sa te impingi pe roti nu necesita un efort respiratoriu atit de mare precum cel de a alerga pe picioarele tale. Asa ca am inceput sa bintuiesc strazile din jurul blocului vesela nevoie mare. E de mirare ca acum vreau sa-mi cumpar role?

Ieri vroiam sa scriu ceva despre copilarie. A mea, a altora. Pur si simplu copilarie. Dar am scris altceva. Astazi ma gindeam sa vorbesc despre zona Neamtului. Iata ca am scris despre copilarie. Despre ce am invatat eu atunci despre mine si despre ce solutii au gasit pentru mine parintii mei. Lucru care ma face sa-i apreciez si mai mult acum.

Cu o mica intirziere, la multi ani copiilor care traiesc alaturi de noi si in noi.