Care naţie?

Trăiesc atît de mult zilele astea încît de fiecare dată scriu în gînd şi nu mai ajung pe blog decît ... din greseala. Astăzi însă nu mai suport să las ca toată verva asta să rămînă neînsemnată pe site. Astfel că mi-am prins părul (în loc de suflecatul mînecilor – dar cred că simţiţi cu toţii căldura, deci veţi înţelege că nu-i deloc un gest de cochetărie), am lăsat ceva Buddha Bar să toarcă la cîţiva centimetri de tastatură şi am să încerc să mă fixez pe ceva. Dacă pot să nu încerc să vorbesc despre toate deodată.

Şi cred că pot. Pentru că în seara asta m-a izbit ceva cînd mă întorceam spre casă. Tocmai ce primisem primele mele bijuterii de la Veronica (am să mă mîndresc cu ele pe blog la un moment dat), înainte de asta primisem verdictul de cistită vindecată şi înainte de asta mi-am depus actele pentru a primi mîine paşaportul. Reuşisem să mănînc ceva şi să îmi cumpăr Extasy al lui Ryu Murakami de la Cărtureşti. Eram, cu alte cuvinte, destul de mulţumită. Ei bine, pe metrou mi-au căzut ochii pe Adevărul şi am văzut mare, pe prima pagină, „Ungaria, iartă-ne”. M-am chiorît cum am putut la ziarul omului care stătea destul de departe de mine şi am priceput că era vorba de un banner jignitor ridicat pe stadion de steliştii din galerie la un meci cu o echipa din Ungaria. Cînd am ajuns acasă, m-am lămurit. Şi am înţeles pentru prima oară ce înseamnă să-ţi fie ruşine că eşti conaţional cu astfel de oameni.

„Cît ţine femeia maghiară rahatul în ea? Nouă luni”, scris, bineînţeles, în maghiară. Pe cînd văzusem titlul de pe prima pagină nu-mi închipuisem că acei consumatori de stadioane ar fi putut atinge acest nivel de josnicie. Josnicie, inconştienţă, frustrare, ură. Cică pentru unii ar fi banc şi ironie. Şi nu o porcărie care jigneşte TOATE FEMEILE MAGHIARE, ba chiar şi copiii maghiari nenăscuţi încă. Ba chiar, în general, femeile.

Cartianu, redactor-şef acum la Adevărul, a avut buna inspiraţie să-şi scrie editorialul exact pe firul acesta. L-am cunoscut pe cînd mi-era şef la Evenimentul zilei. Sincer, îl consider un om destul de şters, care nu străluceşte prin inteligenţă sau prin orice altceva. Pe atunci observasem însă că pleacă urechea la argumente. Acum am văzut că poate scrie foarte percutant, simplu şi grăitor. Mici derapaje are, din punctul meu de vedere, gen finalul cu „mă duc să vomit” (e aşa „făcută” deja faza asta, încît mi se pare că poate prinde doar la cititorii de pagini sportive). Ceea ce m-a făcut să-i apreciez articolul este că a atins chiar miezul problemei: că gestul steliştilor este unul prin excelentă antiuman. De ce?

Simplu. Pentru că implică maternitatea, acel lucru care ne-a dat tuturor, la urma urmelor, privilegiul să avem acum o viaţă în noi. Este pur şi simplu atac la calitatea de mamă. Indiferent de naţionalitate şi/sau etnie, toate femeile poartă copilul în pîntece timp de nouă luni. Astfel că, vorba lui Cartianu, pe care nu m-am gîndit vreodată că voi ajunge să-l citez, „galeriştii” au jignit, de fapt, femeile prin excelenţă.

Contraargumentul dezlănţuiţilor de pe forumul ziarului duce mari lipsuri. De fineţe şi inteligenţă. De ce?

Pentru că nu poţi să compari înjurăturile spuse pe stradă (tren) de niste descreieraţi, care se iau de cine vrei şi de cine nu vrei, cu afişarea unui banner cît casa pe care se vede un asemenea mesaj golănesc. Exact acesta era de fapt contraargumentul pueril, care nu ar mai ţine nici la grădiniţă unde copiii obişnuiesc să spună „el a început, doamna! ba el!”, că ei ne-au făcut ţigani, că batjocoreau lumea din tren, că au aruncat cu bere pe oamenii de pe peron (dar romanaşii noştri de cîte ori or fi făcut din-astea? se poate oare număra?). Pentru aceşti oameni care mi-aş dori să nu mai fie conaţionalii mei, a înjura şi a scuipa oameni din tren echivalează cu a jigni toate femeile de o anumită etnie (sau, poate, toate femeile punct). Trist, foarte trist. Dar celor de la Adevărul toată admiraţia mea pentru un gest de o corectitudine cum rareori ţi-e dat să vezi în Românica. Din pacate, conaţionalii noştri nu prea au cum să înţeleagă. Cei mai mulţi dintre ei, se pare. Mi-e ruşine de ruşinea lor pe care nu o au, de fapt.

Vorbeam mai devreme cu un amic de pe messenger despre tărăşenia asta cu bannerul cel idiot. El zicea că am decăzut mult ca naţie, eu am întrebat „care naţie?”. Sincer, prin ce se autodefineşte românul de azi cel patriot? Prin a cere demisia unor jurnalişti care lucrează pentru un ziar independent? (Oare a remarcat românul cel patriot că nu mai există ziare de stat acum?) Prin faptul că trăieşte într-un anume spaţiu geografic, condus de o mînă de politiceni corupţi? Prin faptul că foloseşte limba română, nici pe aceea corect? Prin manelism? Prin uitatul la tv şi mersul la cumpărături, principalele ocupaţii de tmp liber, dar aproape niciodată prin lectură, sport, vizitarea muzeelor sau altele de gen? Ce repere culturale îl definesc? Le poate număra pe degetele de la o mână?

Cu o asemenea conştiinţă naţională, care se trezeşte doar cînd e rost de înjurat şi de bătut cu pumnii în piept, dar care se stinge ca un fitil de lumînare imediat ce ar fi vorba să se implice cu adevărat în ceva, chiar să nu ne mirăm că trăim ca nişte gîndaci. Oare Kafka ar jubila sau ar lua-o la fugă?

Şi s-a însurat. Sau cum să profiţi vara de job

Nu ştiu cum reuşesc să scriu tot aşa, la cîte o săptamînă distanţă, despre weekendul dinainte. Se pare că întîmplările aleargă mai repede decît degetele mele pe tastatură. Sau că mă aleargă şi pe mine atît de tare de nu reuşesc să scriu decît cînd prind cîte o seară de linişte. De fapt, nimic nou. Cam aşa scriu de cînd sînt. Întîi trebuie să acumulez, apoi să mă liniştesc. Şi atunci alunecă degetele pe tastatură şi mintea printre cuvinte.

Se întîmplă lucruri frumoase legate şi de serviciu, chiar dacă acum mai degrabă aştept concediul. Ce fel de lucruri? De exemplu, că ne-am mutat în sediul proaspăt construit, clădire înaltă, unde vom găzdui noi de acum înainte chiriaşi, undeva pe la Timpuri Noi. Sau că toată nebunia legată de mutare m-a ajutat să mă apropii de unele colege, ba chiar să le susţin cauza în momentul în care au apărut mici disensiuni. Sunt două lucruri care mă motivează cel mai mult în munca mea: să mă simt utilă pentru cei care se bucură de ea şi să ştiu că şi prezenţa mea acolo face echipa să funcţioneze. Din fericire, aici, ca şi la primul meu loc de muncă, cel din învăţămînt, am parte de amîndouă. Lost and found.

Primul om cu care am făcut echipă a fost, bineînţeles, redactorul meu şef. Cel cu care împart zi de zi munca de redactare a revistei, de programare a materialelor, de scormonit după subiecte şi idei. Johny e, practic, omul care mi-a acordat încredere şi sprijin din primul moment în care am călcat în clădirea de pe Ienăchiţă Văcărescu, fostul sediu închiriat. Şi care cînd şi cînd mai rîde cînd mă aude cum exclam eu, văzînd una alta pe internet „mamă, ce fază”, sau „fir-ar să fie”, sau „iarăşi se mişcă rabla asta de parc-ar sta”. De la nunta lui nu puteam lipsi.

Cu ocazia asta, la biserică am cunoscut şi familia lui Emi, colegul meu de la corectură, cel cu care, cît stătea în stînga mea, am avut unele dintre cele mai frumoase discuţii. Cum ar fi cea despre atitudinea faţă de sinucigaşi, pe care Biserica Ortodoxă îi condamnă, însă cea din care face el parte nu. Ci condamnă doar fapta, pentru a nu o încuraja. Emi a fost primul bănăţean pe care l-am cunoscut în Bucureşti. Are un băieţel cu nişte ochi atît de frumoşi. Sînt o familie care, atunci cînd o priveşti, dă senzaţia aceea de armonie. Oricît ne-ar da ghes cinismul european să strîmbăm din nas, cum că „aşa ceva nu se există, domle, e o iluzie”.

Johny şi soţia lui, Beatrice, au fost superbi. Nunta cu gust şi veselie de la un capăt la celălalt. Petrecerea s-a ţinut la Restaurant Club Elite, lîngă Romaero, loc de care nu prea aveam habar exact unde se află, partenerul meu nu ştia prea bine nici el unde vine Romaero ăsta. Dar, culmea, am avut norocul să-l văd din maşină, de la colţ, chiar cînd eram cu degetul pe telefon să sun mirele. Era o clădire roşie, în spatele celei de pe artera principală, adică de pe Floreasca.

Cînd ne-am aşezat la locurile noastre, mi-au căzut ochii pe căpşunile care ne aşteptau pe oglinda pusă de decor, sub vază, pe mijlocul mesei. Erau trase în ciocolată, cîte una pentru fiecare invitat. Tot ce-a trecut pe masa aceea a fost un adevărat deliciu culinar. De la aperitivele fine, dintre care cel mai mult mi-au plăcut pateul de foi gras, doboşul de caşcaval şi şuncă şi ciupercile umplute, pînă la porţia de pangasius şi grătarele de care am promis că nu mă mai ating, era deja prea mult, dar nu m-am putut abţine de la a le gusta. Cînd ne-am trezit a doua zi după-amiază şi ne-am întrebat ce să mîncăm, primul gînd al dragului meu a fost la ... grătarele alea.

Muzica, şi ea bună. Formaţia live a cîntat multe melodii latino, care le-au priit invitaţilor, în proporţie de 80% tineri. Am dansat mult, ocazie cu care ne-am reîntărit promisiunea de a merge la nişte cursuri de salsa (preferatul lui) şi tango (preferatul meu). Pe la 5 am plecat către un somn dulce şi prelungit.

Acum nu mai aştept decît concediul. Întîi şi întîi, Istanbul, de pe 27 iulie pe 1 august. Sper să nu rămîn atît de impresionată încît să nu pot scrie nimic.

Un martor fals, dar inocent. O saptamina de ploaie

A mai trecut o saptamina pe cit de frumoasa, pe atit de tulburata. Numai daca ne gindim la vremea de afara. Am auzit si am vazut multi oameni exasperati de atita ploaie. Luni pe Teo, colega mea de apartament. Iar eu i-am raspuns: “gindeste-te ca mi-am cumparat role si in fiecare seara ploua”. Ea a ris si mi-a spus: “felicitari”. In alta zi pe unul dintre amicii de pe messenger. Pe colegele de birou. Sa nu mai spun despre ziua de ieri, cind, din fericire, mi-am putut acorda suficient timp sa ma trezesc, ca sa nu ramin cu senzatia de somnambulism pina tirziu. Am avut norocul sa ajung inauntru chiar inainte sa inceapa ploaia. Nu eram dotata cu umbrela, una era pe birou, alta in deplasare. Dar cind s-a pus ploaia ... parca s-a inchis totul. Atit spatiul privit prin ferestre, cit si cel de aici, dinauntru, parea condesat, adunat ca un lapte acru. Lapte gri. Ce-ti innabusa privirile.

Ehei, dar saptamina a inceput vinerea trecuta. Pentru ca asa o percep eu. Iar atunci am avut parte de noaptea alba a institutelor culturale, dupa mine cel mai reusit eveniment de gen de anul acesta. Discutasem pe messenger despre noaptea asta alba cu buna mea prietena internautica, al carui nume il pastrez pentru mine. Iar ea initial spunea ca se va urca in masina si va zbura spre Bucuresti, greutatea cea mai mare fiind sa alegem intre atitea oferte. Ei bine, in ziua cu pricina nu mai parea atita de convinsa, ba chiar dadea impresia ca o lalaie, ba ca e prea cald, ba ca altceva. Imi raminea datoare cu o suvita de par de care sa o trag pentru pacaleala asta.
Pe la 8 seara, cind tocmai ma pregateam sa plec de acasa, trebuia sa schimb motivul paruieli ce i-o promisesem. Pentru ca ma suna sa-mi spuna ca a ajuns. Asta da pacaleala! Intii m-am incruntat a uimire la telefon, apoi am inceput sa topai. Ne-am vazut mai tirziu, dupa ce s-a incheiat filmul meu de la Institutul Maghiar. Ea isi dusese odraslele la Institutul Britanic, unde programul era mai atragator pentru pustime.

Multe dintre institutiile implicate in eveniment au avut programe cu adevarat apetisante: degustari culinare, dintre care cele de dulciuri faceau cel mai mult cu ochiul, degustari de filme, de muzica, de animatie, de carti. Chiar am dat din colt in colt pina sa decid de unde sa incep. Singurul neajuns a fost ca, daca vroiai sa participi in tihna la cite ceva, puteai sa-ti iei la revedere de la a ajunge prin alte parti.
Eu zic ca am ales bine. La Institutul Maghiar (care se numeste Centrul Cultural al Republicii Ungare, dar mie imi suna prea oficios asa si nu-mi place) mai fusesem o singura data, cind cu o conferinta de presa cu doi interpreti de muzica clasica. Imi aminteam de o cladire draguta de pe strada Batistei. In drum spre filmul meu am vazut lume adunata linga Ambasada SUA si ma intrebam ce se intimpla. Mi-am dat seama imediat ce m-am apropiat: de gard stateau sprijinite citeva postere cu Michael Jackson si se depuneau flori. Murise chiar in ziua aceea. L-am lasat sa zaca in pace sub florile si aprecierile fanilor si mi-am vazut de drum.

Primul loc in care m-am oprit (ce chestie, tot sub amenintarea norilor, exact ca ieri) a fost curtea unde se serveau bunatati. Cam piperati cirnatii, la pret cel putin, ca la gust n-as putea spune cum erau. O portie, cu mustar si piine, costa 10 RON. Eu m-am multumit (si inca cum) cu o cutiuta cu brinzica de capra, servita sub forma de globulete si condimentata cu tot felul de verdeturi sau alte cele. Fiecare dintre ele, savurata pe indelete si cu mai multa pofta decit ciocolata, producea o explozie de gust capabila sa ma propulseze in Nirvana bucatelor alese. Incintata de gustarea mea si inarmata cu o sticla de suc, am intrat in sala mica, de sub scara, sa vad filmul pentru care venisem: Martorul (A tanú) regia: Bacsó Péter. Facut in 1969, despre perioada de inceput a comunismului la vecinii nostri vestici, a fost interzis timp de zece ani. Pentru oricine a vazut filmul motivele sint clare.

Trebuie sa spun ca un umor de o asemenea calitate nu am mai vazut de mult intr-o productie cinematografica. Intr-un fel, imi aminteste acum de hazul de necaz al lui Kusturica (oare nu exista in tot acest spatiu, central-european, in buza celui balcanic, tendinta de a scoate mineca cumva chiar rizind de ce ti se intimpla mai rau?). Totusi, regizorul maghiar (co-autor de scenariu) a pus totul in miscare cu mai multa simplitate (briz-brizurile sirbului cred ca tin mai degraba de balcanism) si cu mai multa detasare. Ochiul sau nu pare sa perceapa in primul rind afectiv, ci mai degraba cu o intelegere din-afara, dar si cu mare compasiune. Pe care reuseste sa ti le infuzeze si tie, ca spectator, dupa ce te vei fi saturat de ris.

Pe scurt, martorul este Jozsef Pelikan, un biet paznic de dig pe Dunare, cu o ciurda de copii dupa el, luptator in rezistenta comunista in A Doilea Razboi Mondial. Omul si-a pierdut jumatate dintre dinti pentru ca i-a ascuns in pivnita mascata de o trapa pe camarazii urmariti de politia nazista. Printr-o incurcatura remarcabil tesuta, chiar ascunzatoarea cu pricina il trimite direct in inchisoarea comunista. Cum asa? Uitati cum.
Cu atitia copii de hranit, Pelikan crestea pe ascuns un porc si tot asa l-a si taiat. Ceea ce i-a adus o pira din partea unui binevoitor vecin pentru “porcucidere ilegala”. Intimplarea face ca tocmai in ziua in care militienii vin sa-l perchizitioneze in casa lui se afla ministrul pe care-l salvase pe vremuri ascunzindu-l. Bineinteles ca tovarasul se supara si le tine o cuvintare militienilor: “stiti voi cine-i omul asta si ce-a facut?”. Ca sa fie cit mai convingator, le arata si trapa. Iar sub trapa zaceau cirnatii, suncile si halcile scroafei proaspat taiate.

Intreg filmul e construit in felul acesta. Cum comunistii il trec pe paznicul digului prin tot felul de functii, in care el, in sinceritatea ta, da gres. Cum ii spun ca intr-o zi vor cere ceva de la el. Cum il fac martor in procesul impotriva ministrului prieten. Toate acestea dupa o misterioasa eliberare din inchisoare. Dupa toate scenele care fac de tot risul cliseele si absurditatea sistemului comunist, in cele din urma martorul se revolta. De ce? Pentru ca la proces, alaturi de el este adus ca martor chiar tortionarul sau, simpatizant nazist, din timpul razboiului. Toata zapaceala propagandistica pe care i-o virisera in cap pina atunci se prabuseste. Pina si un om simplu, nedeprins sa-si bata prea mult capul cu argumente si ideologii, isi da seama ca totul se intoarce cu fundul in sus. Cum adica opresorul nazist sa fie martor impotriva unui camarad care a luptat in razboi pentru instaurarea regimului care acum il renega?

Personajul reuseste sa scape cu viata chiar si din condamnarea la moarte. Calaul intirzie si, cind apare, ii citeste din acte ca a fost reabilitat. “As prefera sa ma spinzurati”, vine replica omului. Rizi, dar te induioseaza. Nu poti sa nu-l compatimesti pe omul acela care nu dorea decit sa aiba grija de digul lui, de casa si de copiii lui. Pe care istoria si regimurile politice l-au vinturat dintr-o parte in alta. L-au dat peste cap.

Finalul e dulce-amar: el si activistul care il “antrenase” ca martor intr-un proces fals se reintilnesc intimplator pe treptele tramvaiului ticsit, din care femeile tipau “Jesus Maria” in inghesuiala. Viata merge inainte, nu? Iar peste toate absurditatile politice se asterne praful. La fel de carunti, la fel de prafuiti si activistul, si bietul paznic de dig care scapase de la o condmnare la moarte din partea regimului in care crezuse sincer, chiar daca prosteste.